Atunci când tsunami-ul devastator a lovit Japonia în 2011, ucigând 16 000 de oameni și distrugând case și infrastructură, a luat cu el și o cantitate estimată de 5 milioane de tone de resturi și moloz, pe care le-a dus în largul mării.
Acestea nu au dispărut, însă. Unele dintre ele au plutit în Pacific, ajungând pe țărmurile din Hawaii, Alaska sau Califormia, împreună cu „autostopiștii” agățați de ele, aproape 300 de specii străine de viețuitoare. Centrul de Cercetări de Mediu Smithsonian a numărat în 2017, 289 de specii marine japoneze care au fost aduse de tsunami pe țărmuri îndepărtate, inclusiv melci de mare, anemone de mare și izopode, un tip de crustacee.
Dar nu numai dezastrele naturale „plimbă” viețuitoarele marine dintr-o zonă într-alta, ci și tonele de gunoaie, în special plastic, care plutesc prin toate mările și oceanele lumii. Acestea sunt chiar mai periculoase decât resturile măturate de tsunami-urile ocazionale, deoarece ele sunt permanente. Speciile invazive care călătoresc împreună cu plasticul pot reduce habitatul speciilor native, pot plimba boli (micro-algele constituie un pericol) sau pot pune efectiv presiune pe ecosisteme deja slăbite de poluare și pescuit excesiv. David Barnes, ecologist marin al Misiunii Arctice Britanice și lector la Universitatea Cambridge, consideră că migrația speciilor cu ajutorul plasticului crește „riscul de extincție, prin reducerea biodiversității, funcțiilor ecosistemelor și rezistenței acestora”.
Tsunami-ul din Japonia a permis observarea unor lucruri incredibile, cum ar fi faptul că unele animale au supraviețuit plutind în derivă chiar și 6 ani, ceea ce nu s-a crezut a fi posibil.
Fenomenul de rafting
„Rafting-ul” sau dispersarea viețuitoarelor în oceane plutind pe diverse obiecte, este un fenomen natural, până la un punct. Organismele marine se „agață” de resturi plutitoare și călătoresc sute de kilometri. Mănunchiuri uriașe de alge, uneori cu o grosime de până la 3 metri, care plutesc libere, oferă „găzduire” unor specii din Atlantic, cum ar fi peștii de recif și căluții de mare, despre care se știe că sunt înotători slabi.
Prof. Bella Galil, curator la Muzeul de Istorie Naturală Steinhardt, afirmă următoarele: „rafting-ul transoceanic reprezintă o caracteristică fundamentală a bio-geografiei și ecologiei marine, adesea invocată pentru a explica migrațiile globale și distribuția speciilor”.
Însă dacă în condiții naturale, extrem de rar o specie străină ajunge și supraviețuiește într-un mediu nou, o dată cu tonele de gunoi aruncate în mare și plasele de pescuit abandonate, organismele acvatice ajung în locuri în care nu sunt dorite, transformând un proces evoluționist rar, sporadic, în ceva frecvent. Speciile invazive amenință diversitatea biologică, siguranța alimentară și bunăstarea oamenilor. Strugurii de mare din Australia, ajunși în Mediterană în 1990, au distrus algele marine din zonă și au pornit un efect de domino care a redus drastic crustaceele și gastropodele native.
Unul din cele mai potente trasee de invazii marine sunt Marea Roșie – Canalul de Suez – Marea Mediterană. Profesorul Galil notează că din 455 de specii străine găsite momentan în estul Mării Mediterane, majoritatea au ajuns acolo pe această cale, călătorind odată cu plasticul.
Aceste specii invazive nu stau degeaba. Multe dintre ele s-au împrăștiat în centrul și vestul Mării Mediteraneene, adesea tot colonizând gunoiul plutitor. Pe lângă faptul că afectează habitatele firave, prof. Galil avertizează că „unele specii sunt dăunătoare, otrăvitoare sau veninoase și reprezintă un pericol pentru sănătatea umană”. Aricii de mare cu spin lung și meduzele nomade, ambele specii veninoase, provenind din Oceanul Indian, sunt doar două exemple de creaturi care cauzează probleme în Marea Mediterană.
Ruta aceasta va deveni și mai populară odată cu lărgirea Canalului de Suez, anunțată de Egipt după împotmolirea vasului Ever Given de anul acesta. „Un canal mai mare înseamnă vase mai mari, și mai multe specii care ajung din Marea Roșie în Mediterană”, avertizează Galil.
Migrația cu ajutorul plasticului nu este un fenomen limitat la Marea Mediterană, ci dimpotrivă. Milioanele de tone de plastic deversate în mări și oceane în ultimii ani constituie un „element care schimbă ecosistemele”, consideră Barnes.
„Plasticul a crescut posibilitățile de transport ale speciilor, pentru că este un material ușor, plutitor și care se mișcă rapid. Mai mult, el poate crește gradul de răspândire al speciilor invadatoare, o dată ce ele ajung și se stabilesc într-un loc. În 2015, am făcut un studiu care a scos la iveală 387 de specii, de la micoorganisme la alge, venite odată cu plasticul, în toate oceanele”.
Barnes a găsit ivadatori de acest fel chiar și în Antarctica, demontând astfel mitul conform căruia temperaturile scăzute îi țin la distanță. Antarctica este chiar mai sensibilă la aceste invazii, deoarece orice specie pierdută aici este pierdută la nivel global, ea nemaiexistând altundeva.
Cu oceanele pline de plastic, speciile invazive pot călători oriunde. Cea mai mare concentrație de plastic se găsește în Marea Insulă de Gunoaie din Pacific, de unde curenții marini dispersează deșeurile în toate colțurile planetei.
Cum putem opri acest fenomen?
Ce putem face totuși pentru a stopa acest dezastru ecologic? Profesorul Galil explică: „cel mai important este să se interzică strict deversarea deșeurilor în oceane”. Ne putem ajuta de tehnologie, de exemplu Sistemul Integrat de Urmărire a Deșeurilor Marine (IMDOS), care nu a fost încă implementat, dar care va combina imaginile din satelit cu observațiile făcute de nave și datele furnizate de diferitele organizații care țin evidența gunoiului aruncat în oceane.
Un alt proiect multidisciplinar care monitorizează plasticul din oceane este FloatEco, parțial sponsorizat de NASA pentru „o mai bună înțelegere a dinamicii plasticului plutitor din mediul oceanic”. La acestea se adaugă organizații, ca OSPAR, care aduce împreună 15 guverne și Uniunea Europeană pentru a coopera în vederea protejării mediului în nord-estul Oceanului Atlantic.
„O problemă globală precum deșeurile plastice, este imposibil de rezolvat fără o cooperare solidă”, spune Eva Blidberg, fost project leader pentru Blastic, o inițiativă recentă de cartografiere și monitorizare a plasticului din Marea Baltică.
Însă cu pandemia de Covid-19, în timpul căreia sunt aruncate zilnic 1.6 tone de măști de unică folosință, unele dintre ele sfârșind în oceane, problema se adâncește tot mai mult. Când profesorul Barnes a ridicat prima dată problema migrației speciilor pe deșeuri plastice, în 2002, a fost imposibil să convingă pe cineva că acesta este un motiv de îngrijorare. „Nici măcar acum, când lumea se confruntă cu schimbări climatice evidente și pierderea biodiversității, nu este ușor să conving oamenii că acest subiect este important”, spune el.
Deoarece este imposibil să împiedicăm viețuitoarele să se agațe de materialele plastice și să migreze odată cu ele, trebuie să împiedicăm deșeurile să ajungă în mări și oceane. Iar acest lucru se va face doar printr-o colaborare internațională și prin oprirea fluxului de gunoaie care ajunge în mări și oceane.