FAMILIA AQUATIM - VOLUMUL I/ TIMIȘOARA 2022

„Familia nu este cel mai important lucru. Este totul”, Michael J. Fox 

Am venit în Aquatim acum opt ani, după ce am interacționat cu această companie vreo treisprezece, dintr-o și printr-o altă ecuație profesională. Se știa în oraș, de-atunci (dintotdeauna, de fapt), că „la ei” nu e un simplu loc de muncă și-atât, ci mult mai mult. Apartenență solidă, fidelizare totală, camaraderie sinceră, unitate neclintită. 

De când mi-a devenit „la noi”, am înțeles secretul acestei veritabile frânghii ale cărei noduri nu se desfac niciodată: Familiaritatea. Exact ca în definiția oficială: comportare/atitudine simplă, prietenoasă, cordială, deci din toată inima. Ca într-o familie-școală. Aici și doar aici. Am fost nerăbdătoare să descopăr senzația și bucuroasă peste măsură să respir un asemenea adevăr.  

I-am cunoscut pe membrii familiei-școală (de elită) treptat, cu răbdare, am analizat toate „clasele”, întreaga „cancelarie”, „profesorii”, „diriginții”, elevii mai mici, colegii de clasă, elevii mai mari. Am văzut, deopotrivă, cum e la examene, dar și în recreație. Cât de serioase sunt tezele, dar și cât de emoționante pot deveni festivitățile de premiere. Ce prietenii solide există. Ce oameni. Ce caractere. Ce inimi.  

Din inimă s-a născut și „Familia Aquatim”. Ea este mai mult decât o rubrică, o carte sau o poveste. Din moment ce deține sentimente, vibrații, vise, bucurii, tristeți, melancolii, amintiri, ce leagă sufletele a 900 de oameni-camarazi, ea este ACASĂ și pulsează VIAȚĂ.  

Onorată să fac și eu parte din ea, fericită să v-o descriu! 

Volumul I îi cuprinde pe primii 100 de colegi, dar povestea va merge mai departe. Vom așterne împreună legătura noastră emoționantă, acum și „legată” minunat, sub această formă caldă, în toți anii ce vin. 

În numele membrilor Familiei Aquatim, îndrăznesc să formulez un “Mulțumesc!” mare cât o uzină de apă și să afirm că Cineva, acolo, sus, chiar ne iubește! / Crenguța Radosav

Adela, referent Serviciul Administrativ, 42 de ani, 14 cu noi, în fapt, dintotdeauna, pentru totdeauna.

Combinația-i proprie, trup/suflet, denotă, limpede ca lacrima, după ce-o cunoști, un triumvirat admirabil: EMOȚIE, SIMȚIRE, DĂRUIRE, FORȚĂ. Deși firavă, este un munte de sentimente puternice, care n-au cum sta încorsetate după atitudini formaliste sau imagini sobre de job să zicem, pentru că sunt atât de multe și de pregnante încât „se cer” afară. De la glas, intonație, privire, zâmbet și până la rezolvarea finală a cerințelor noastre – vorbim despre tabele stufoase, telefoane multe și obositoare, agitație veșnică – Adela e fata bună pe care ți-ai dori-o soră. Ea are un frate. Care-i întregește viața, ideal. Și-o familie ideală. Care-i fericește zilele, vital.

În ochii ei căprui, stă înscrisă o luptă continuă, finalizată, de fiecare dată, cu mesajul „Învingător” tatuat pe iris, asta de când s-a născut. Nu înțelege de ce oamenii… nu înțeleg că nu sunt veșnici. De ce e nevoie de tensiuni și dezacorduri. Unde-au dispărut emoția și sensibilitatea, cele fără de care ea cel puțin n-ar putea păși. De cele mai multe ori nerăspunse, întrebările acestea n-o opresc, totuși, din drum, n-o determină să renunțe vreodată. Nici la inimă, nici la creier.

Familia noastră o cunoaște pe Adela drept hărnicia întruchipată. Familia de sânge știe, cu siguranță, că asta se datorează (și) genei seriozității șvabe, a ordinii, a… straturilor din grădină, puse obligatoriu cu sfoară! ca să fie drepte, a principiului atât de sănătos: „Dacă tot faci ceva, fă ca lumea!”.

Dragă Adela, sârbii au o piesă cu niște versuri incredibile. Ele zic așa: „Există ceva, de la inimă la inimă/un fir subțire/care ne compune visele/și care nu are voie să fie atins… niciodată”.

Tu mi l-ai atins!

Adrian, 35 de ani, din 2011 cu noi, îndrăgostit de Aquatim, după cum a precizat cu insistență și-o mimică dezarmantă. E un tip brici, care a avut și are oferte din zona privată, corporatistă, în permanență, dar „gruparea” asta minunată din care face parte l-a cucerit cu totul.

Doctorand în curs, la Hidrotehnică, Adi este inginer tehnolog la STA Bega, dar și IT-ist cu patalama, posesor de master în optimizarea sistemelor hidrotehnice respectiv de specializare în managementul resurselor de apă. A avut șansa (rară) să învețe meserie chiar în timpul facultății, a fost de-a dreptul fascinat de studiul… șocului hidraulic în rețelele de alimentare cu apă, nu mai puțin de lovitura berbec (!!!), a venit în Aquatim de pe băncile Politehnicii, a respirat, învățat, acumulat TOT ce-nseamnă compania noastră, de la cercetare, rețele, tratare, epurare, detecții pierderi, exploatare. Pe fața lui nu se văd toate astea, ci lumină și-un soare mare. În speță, zâmbetul său inconfundabil.

Adi e un alt personaj de poveste din Familie, pentru că viața lui e… ca o pradă bogată. În inteligență, intuiție, originalitate, libertate. Poate părea bizar, prins fiind într-o agendă interminabilă de activități, dar Adi este chiar un om liber, așa cum zice metafora și cartea motivațională internațională.

Acum, în plus față de tot ceea ce face, girează și digitalizarea Aquatim, speță absolut deloc ușoară. În aceiași parametri optimiști, își ia misiunea la braț, calm, calculat, fără strop de interferență cu panica sau oboseala.

În planul celălalt, cu inimi și simțiri puternice, Adi le are (tot așa) pe Mădălina și Sophia, si este, vorba lui, absolut fericit. Nici nu s-ar putea altfel, odată ce „ph”-ul familiei poartă simbolistica unui nume puternic și inteligența unei gene câștigătoare.

Adrian, 40 de ani, șef Sector Epurare, un fel de l’oiseau de la liberté, nu degeaba e vorbitor fluent de franceză și, de când se știe, om liber ca pasărea cerului!

Discuția noastră (telefonică) a fost ceva de genul: “Te rog, nu! Nu vreau să scrii despre mine!”, timp în care bănuia deja că se va regăsi, astăzi, aici, căci nu-i vreunul dintre noi mai puțin căpos decât prevede cartea… cărții încăpățânării.

Așadar, pentru că nu-i plac devoalările, vă spun eu cum este Adi: mortal de spiritual, “hiperchinetic” în orice moment al întâlnirilor colegiale, omul cu care nu te plictisești vreodată, nici când discuți chestiuni serioase, profesionale, dar nici când te ții efectiv de burtă, la bancurile… ne bancuri. Are un dar de-a amesteca româna cu franceza, într-o frazare cum doar el poate și știe, la braț cu o mimică de comediant cu ștaif și inteligență. Este dovedit faptul că cel mai greu este să fii spiritual și că doar cei aleși beneficiază de un astfel de har. În speță: el.

Adi a absolvit Ingineria Mediului, la Petroșani, e fan acest domeniu de evidentă actualitate, e fan și Stația de Epurare Stan Vidrighin, îți spune pe de rost procese tehnologice, date istorice și substanțe chimice. De franceză s-a îndrăgostit la Nancy, unde a făcut un master în domeniu, de cultura Franței e dintotdeauna.

Are acasă o fetiță de poveste, pe nume Mara, iar aici, în Familia Aquatim, o groază de prieteni. Mai are un “quelque chose, plus intéressant” care-l plasează, categoric, într-o zonă selectă a oamenilor din imediata noastră apropiere. Și nu numai!

Adriana. O vezi imediat ce pătrunzi în sediul nostru central. E caldă și primitoare, chiar și din spatele unui întreg perete de sticlă, deschisă și decisă ca niciun client să nu plece încruntat de la noi, indiferent de problemă, căci, vorba ei, nu există să…nu existe soluții, în orice.

Adriana este registratoare la Aquatim, deci fata care știe tot, dar absolut tot despre circuitul actelor, repartizarea solicitărilor și soluționarea păsurilor clienților. În plus, mai știe ceva. Esențial. Să-și pună tot sufletul într-un zâmbet.

A venit în 2008, va pleca de aici doar cu statutul de pensionară în buzunar.

“În primele mele zile de registrator, eram verde de spaimă! Sunau telefoanele, venea un fluviu de lume la noi, am avut zile și cu 300 de numere de înregistrare, nu știam cum voi fi în stare să fac față, dar am reușit”, povestește Adriana.

„Zâmbetul” nostru zice că nu se prea pierde cu firea nici în viața de zi cu zi, altfel nici nu ar fi putut depăși cumpenele destinului, deloc ușoare. A strâns din dinți, a crezut în ea, dar mai ales în Dumnezeu: „Viața e un dar pentru care trebuie să te lupți. Am avut credința că voi depăși perioadele negre și așa a și fost. Trebuie să fii tare și să ai încredere!”.

Adriana consideră că orice-ai fi trebuie să nu-ți pierzi vreodată calitatea de om. Așa l-a crescut și pe fiul ei, Raul, așa-l învață să meargă mai departe. Familia e totul pentru ea și pentru soțul ei, Sorin, momentele petrecute acasă sunt de neprețuit. Aquatim este, după cum demonstrează, a doua ei familie, vine la lucru cu zâmbetul larg, zi de zi, „și-i mai fain ca la școală!”. E mulțumită și fericită. Din Aquatim n-ar pleca vreodată, colegii sunt extraordinari și atmosfera chiar e de familie în adevăratul sens al cuvântului.

Adriana, pe scurt S(u)OARE, căci lumină este! Și smerenie, și blândețe, și bunătate, și căldură, și senin, și radios. Om frumos.

Nu-i voi face un tablou strict „matematic”, pentru simplul motiv că nu am vorbit cu ea. N-am făcut asta, pentru că ea merită și trebuie surprinsă. Avem mare nevoie de (sper) licărul emoției și tremurul fin al sufletului ei de mătase. Ambele, în spatele unor ochi cu adânc mister, ochi pe care-i dețin doar cei… aleși.

Acei oameni speciali în viețile noastre cu care – tot din cauza vieților noastre- nu avem, întotdeauna, timp să ne „încărcăm”, deși ne-ar da înapoi ceva neprețuit. Se numește simțire, însuflețește și e rară.

Adriana, de fapt, asta face: oferă, gratis, „aer” pentru cei care tânjesc după o respirație curată. O discuție cu ea te purifică și îmblânzește, chiar și în cea mai grea zi a ta, o privire de-a ei „repară” pe loc stricăciunile cotidianului neprieten, un gând de-al ei împrăștie norii… care nori?

E de-o seninătate pe care o au doar cei puternici, e fata în stare să se desprindă de tot ce-i rău și urât, căci miza ei este alta, imposibil de cuantificat în „ceva”-uri palpabile, ci, ați ghicit, simțibile.

A fost dintotdeauna și va fi întotdeauna în Familia Aquatim. Știți să existe, în lumea asta, cămin fericit, fără căldură, lumină, sau armonie? Ea le întruchipează pe toate. În cel mai blajin mod cu putință.

A treia Fericire (preferata mea) spune așa: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”.

Dragă Adriana, la ea m-am gândit, înainte de-a-ncepe să-ți „țes” surpriza. Bănuiești de ce?… Mulțumim pentru șansa de-a-ți fi putut simți darul! Și… „broderia”! E superbă! Te iubim tare!

Știați că Alexandru Potcoavă a fost domn al Moldovei pentru o lună, în perioada 9 februarie – 12/13 martie 1578? Dar că, însoțit de o oștire alcătuită din 2.000 de cazaci zaporojeni, a pătruns în Moldova și a învins bulucurile otomane comandate de beiul Silistrei? Nici eu, dar sunt sigură că nu întâmplător s-a potrivit să fac baș așa introducerea colegului meu de birou și crâncenă suferință (e nevoit să suporte două femei, ore în șir, zi de zi!), cu precizarea că… bulucurile feminine nu pot fi reduse la tăcere, vreodată, cu acceptanța (sic) că Alex al nostru a cedat, bărbătește, în fața acestei crude realități, cu admirația că încă mai poate zâmbi și că, zic eu, a atins performanța de a nu-i mai displace (întru totul) supliciul. Public și asumat, elegant și nedisimulat, în contrapartidă, îl declarăm, acum și aici, domn al biroului nostru! 🥰

Alex a venit în Familie de câțiva ani dintr-o zonă aparte a Cetății, cea boemă, colorată, feerică, minunată, pe scurt, din zona artistică. Timișorean autentic, fin, deștept, complex, născut într-un 11 septembrie blând, licențiat în Litere, la Universitatea de Vest din Timișoara, a profesat o lungă perioadă ca jurnalist.

Eu vi-l voi defini prin prisma (și cilindrul) Comunicării, musai pe un fundal aglomerat cu voci feminine, interminabil el, interminabile vocile. Alex are o „tipicăreală” de fier și-o seriozitate vizibilă, mult umor, deci dă-o-ncolo de răbdare (haha!), suficientă ironie, deci dă-i-ncolo de nervi.

Alex e un tip de treabă, are o cultură impresionantă și-o memorie admirabilă. Și mai are ceva: o privire care duce înspre un „Eu” adânc, plin de întrebări (unele cu, altele fără răspuns), într-o continuă evoluție, deci nerutinat, cum altfel decât fascinant. Spre norocul nostru, avem, așadar, o „lectură” zilnică formidabilă.

Alexandra, 35 de ani și-o viață incredibilă! Nu-i demult cu noi, dar parc-ar fi dintotdeauna. Are o forță admirabilă și o determinare rară. Putere de fier, emoție de… catifea, credință de sihastru, ascunse într-un „interior” vulcanic, plin de „lavă”, vindecătoare doar în cazul ei. Pentru Alexandra, viața ar trebui să fie simplă și-ar fi suficient. Fără tumultul prezent, fără orgolii pustiitoare sau radicalisme, ci așezată pe principii de fier îmbrăcate obligatoriu în loialitate.

Colega noastră cu voce dumnezeiască… de radio este cadru tehnic PSI, absolventă de ISE, master în Resurse Umane, independentă de când se știe, stăpână pe picioarele ei, vie, exuberantă, fascinată de ceea ce face și fericită cu provocările ce i se oferă zilnic. Are o muncă ideală, birou plus teren, nici n-ar rezista altfel, căci n-a fost vreodată statică. Este fata care girează toate piesele puzzle-ului situațiilor de urgență, din sedii și sucursale, pentru a nu le avea împrăștiate, Doamne ferește, niciodată în „casă” sau pentru a le ști (noi!) gestiona, in extremis.

Cu vocea-i de radio nu e chiar întâmplător, căci Alexandra a fost, la un moment dat, atrasă de mirajul Jurnalisticii, era chiar aproape să ia drumul Bucureștiului (din Herculanele natal), înspre „fabrica” de ziariști, norocul nostru că s-a răzgândit. Noroc și pentru soțul ei, Codruț, căci, altfel, viața lor n-ar fi fost exact incredibilă, darmite pentru puiul de om, Alberto Mihai, despre care vorbește cu infinită iubire.

„Mulți nu înțeleg încă (și e trist) ce mici suntem. Nu înțeleg că trebuie să devenim umili și să-i mulțumim zilnic lui Dumnezeu pentru că ne trezim… și-a doua zi. Eu, una, mă consider binecuvântată și recunoscătoare!”, mai spune fata cu ochii precum cerul lui Hercules sau Dunărea Severinului în zilele senine.

Alicia, puțin peste 30, mămică a doi…viitori cuceritori autentici, frumoși și drăgălași foc, pe care, cu certitudine, îi crește deja calitativ, după regulile scrise și nescrise ale Serviciului de Calitate-Mediu, unde își duce activitatea. Iubește albastrul și verdele (organizat pe anotimpuri), astfel că se integrează perfect în culorile Aquatim, și la propriu, și la figurat.

Viața Aliciei nu se poate „scrie” fără geamăna ei, Adnana, fără câinii ei superbi, dar nici fără credința într-o lume măcar la fel de prietenoasă precum cea de dinaintea marii pandemii.

Are un infinit în speranțe și-un optimism echilibrat. De ce nu i-am urma modelul? Ne-am face un bine.

Alin, 41 de ani, șef Formație detecție pierderi apă, inginer Hidro, via UPT, timișorean, „familistul” nostru din 2004, cel al Cătălinei, Victoriei și-al lui Alex de mai încolo.

Și-a pornit „motoarele” la un ziar, în „lanul” administrativ, cu elanul aferent unui lider peste distribuție, abonamente, oameni, a învățat hărți și străzi și coordonare brici, ca-n taximetrie, deci fără vreun strop de boerie. A muncit pe brânci, așa cum a făcut-o, ulterior, și-n proiectare, pe apă și canal, apoi, aici, la Departamentul de Cercetare (chiar în perioada masteratului/tehnologii de tratare) respectiv în domeniul decretat drept atracție fatală: pierderile de apă. De unde atâta pasiune pentru ceva… efemer? Poate, tocmai de aceea. Un fel de Fata Morgana, doar că… pe bune, căci pierderile de apă se văd și nu, apar și dispar, dar există. Și trebuie „închise” profesionist. Asta fac Alin și echipa lui. Cu succes.

Un citat celebru în branșă: toată lumea zice că reducerea pierderilor de apă este cea mai importantă activitate, dar întotdeauna se găsește ceva mai important de facut… Adevărul este undeva la mijloc, Alin, însă, insistă să-l ducă spre extrema pozitivă. Prin urmare, anul acesta, Aquatim va fi cap de listă pentru școala de vară pe pierderi, concursul de detecții pierderi și un workshop important, împreună cu UTC Bucuresti, pe aceeași tematică.

Într-un „mâine” rezonabil, Alin și-ar dori o… Tesla roșie, parcată la o margine de mare, obligatoriu cu un soare puternic în fundal și cu familia în prim-plan. Ar contempla acest peisaj, o viață, eventual cu mici pauze pentru realizarea de caricaturi sau (oricând) pentru un meci de handbal, cu el în poartă.

Dragă Alin, ce CÂȘTIG să te ocupi tu de pierderi! Ce pierdere pentru cei care nu te cunosc!

Ana, alergătorul nostru de cursă lungă, fata cu puritatea-n buzunar și bunătatea-n frunte, de 31 de ani curierul Aquatim, dintotdeauna prietenul de suflet al posesorilor de suflet.

Cert, părul ne-o „reprezintă” și vizual drept argintul viu al Aquatim, căci Ana nu știe ce sunt acelea pauze, n-a dat vreodată mâna cu monotonia, cu rutina nici atât, e dinamică peste limite și ani, trăindu-și viața într-o permanentă mișcare. De aici, seninătatea chipului adolescentin, firesc luminat de ochi albaștri, calzi ca ea.

Înainte de pandemie, Ana noastră dragă străbătea tot orașul, ducând corespondență importantă la instituții pe măsură, acum ritmul e scăzut simțibil, bine că nu de tot. Nu-și poate imagina o muncă strictă de birou, pentru că e născută liberă, cu sau fără metaforă.

A trecut prin multe, dar are încrederea cu și în ea, simte/știe că Dumnezeu n-a lăsat-o vreodată la greu.

Ecuația ei personală? Acceptă-ți condiția, nu ține supărarea, fii om bun.

Anei îi place Beethoven. Nu ne miră. În sine, ea este o… odă a bucuriei!

Anca, responsabil audit intern, Serviciul Calitate-Mediu, din 2018 aici, după ce, vorba ei, o viață, a lucrat în producție (26 de ani) iar, dintre ei, un… „majorat” într-un sistem calitativ rigid, serios peste limite, deh, nemțesc, deh admirabil. A învățat ce înseamnă calitatea și rigurozitatea în alfabetul perfecțiunii, l-a importat, la noi, cu tot sufletul. Mizează, deci, pe funcționabilitate și trasabilitate, dar mai ales pe-o corelare fericită între toate motoarele ce compun această adevărată uzină performantă de apă și canalizare. E sigură că „Offf, iar vin auditele (drepturile de autor îi revin lui Vasilică)!” se va transforma, deloc departe în timp, în „Pfff, ce păcat c-au plecat!”, pentru că sunt tot mai mulți cei care înțeleg rolul unui astfel de cenzor capital.

Anca are o poveste fascinantă. Ea începe la Caransebeș, cu un tată profesor de mate-fizică-chimie, poreclit „Treipișinși” (Trei pe cinci) – grație accentului dulce moldav din Pașcani – cu un bunic dedicat construcției de poduri peste calea ferată, cu o străbunică ucraineancă, în fapt, o poveste din multe povești mici, colorate în multă iubire, obligatoriu mirosind a Familie.

L-a surprins de-a binelea pe „domn profesor” atunci când i-a spus că ea va face Chimie Industrială, la UPT, doar îi plăceau, vizibil, algebra și analiza matematică. Decizia i-a fost fundamentată serios de, unu, fuga de catedră (poate și de geometrie…), doi, de dorința tatălui de-a fi ingineră. Cum nu există inginer matematic (sic!), Anca s-a specializat în Chimie Anorganică și n-a regretat vreodată.

Anca își trăiește bucuriile în pași de salsa, aceia pe care fiica ei îi stăpânește dumnezeiește. Tristeți sau regrete nu există, căci „aventura” e prea scurtă și lecțiile prea evidente. Rămâne, așadar, un sens suprem: acela de-a „sorbi” totul, din toți rărunchii, IUBIND. Viața, oamenii curați și sufletele bune. Și… Carpe diem!

Andra, analist recrutare Resurse Umane, născută pe 18 decembrie 1989 (ce dată!), determinată să facă… Revoluție printre bănățenii care și-au zăuitat graiul, căci ea are acest crez puternic: mândrește-te cu locul din care provii, arată-ți amprentele străvechi – chiar și tânăr fiind – peste tot, ca fală bună și recunoștință sinceră pentru cei care ți-au pus plevaisul în mână și te-au făcut om mare.

Ne-am cunoscut în zona de… vicii, deși nu cred că aici se încadrează cafeaua (sic!) și-am văzut că-i fată cu „capricii”, dar din cele cu care nu te prea întâlnești: problemele se rezolvă…ieri, durerile se scriu pe nisip iar fericirile pe stâncă.

Andra vorbește franceză cu o pasiune egală nativilor Parisului, căci a făcut un stagiu în facultate și o pasiune completă pentru tot ceea ce înseamnă patria lui Voltaire. Deopotrivă-și iubește limba și neamul. Recent, am fost părtașii unei surprize literare ad-hoc, atunci când ne-a recitat (cu intonație, nu oricum!) Goga și-a lui „Toamnă”, la virgulă, dar fix așa. Se îmbracă în port, ori de câte ori poate, inclusiv maramă și opinci, de zici că-i ruptă din tablourile lui Luchian. Dragostea asta, știți prea bine, nu poate fi disimulată, o ai, sau nu.

E o fată care nu-și devoalează ușor interiorul, stăpână pe ea și pe ceea ce știe foarte bine, melomană înfocată (mi-e dor de concertele de odinioară…), pasionată de soare, în ambele extreme, mare și munte, recunoscătoare părinților pe care îi iubește până-n… Havana (poate chiar vom ajunge, odată) și înapoi, vieții, în general, căci nu i-a fost neprietenă, vreodată.

În prag de Sfântul Andrei te-m scris, mizez că-ți vor sclipi ochii adânci a bucurie, că te vei „citi” c-un zâmbet larg pe față, că mă vei certa doar în gând, chiar și acum.

Bogdan, cică 39 de ani (hahaha, mă scuzați, dar n-am cum să-l cred!), inginer tehnolog, Facultatea de Chimie la bord și sol și nămol (sic!), venit în firmă direct de pe băncile amfiteatrului, de-un realism fantastic și-o atitudine incredibilă în fața provocărilor, de orice fel.

Paranteză: am un fost coleg de presă căruia i se zice „Tinerețe” pentru că, la rându-i, așa ne salută pe toți, ori de câte ori ne vede. Într-o paralelă perfectă, Bogdan al nostru e „tinerețe fără bătrânețe”, un copil sub acoperire, cu chip senin și alură de munchenez autentic, grație genei venite pe linia mamei, care este șvăboaică. Munchenul e invocat în treacăt, n-are relevanță de familie.

În vara lui 2006, a terminat facultatea, în toamna aceluiași an s-a angajat la Aquatim, într-o primă fază, la Departamentul de Cercetare Tehnologii Noi, Uzina 2-4, ulterior Uzina 1, iar, din 2010 și până acum doi ani, a lucrat, cu vădită pasiune, la Stația de Epurare. În prezent, este la UIP (Proiecte Europene), dedicat proiectului revoluționar de valorificare energetică a nămolului. Abia așteaptă ca acesta să devină funcțional și să-și îndrepte toată dorința și știința în a-l implementa, de la A la Z. Vorbește surâzător despre tot ceea ce știe să facă (și știe!), dar și despre perspectiva noului profesional, e riguros și serios, dedicat categoric. Bogdan e, în egală măsură, și român, și neamț, are acea barieră invizibilă de „drăgăleală” care, însă, dacă i-ai câștigat amiciția, pică neforțat, imediat. Deh, Lenau schule și scorpion pe deasupra!

Simte apartenența la Familie, involuntar, Bogdan își proiectează viitorul aici, voluntar, simte că nu-i alt drum pentru el. De ce? Pentru că „nu există stabilitate socială fără stabilitate individuală”, ori el o/le are din plin.

El este Bogdan. Toți îi zicem Bogdănel, dar nu se supără. În fond, de ce te-ar deranja un alint perpetuu și-o drăgăleală continuă, dinspre 900 de suflete, mai dihai când apelativul este folosit cu atâta simpatie?!

Inginer, absolvent al Facultății de Hidrotehnică, Bogdan este șef Sector apă de suprafață, la Stația de Tratare Bega, principala uzină de apă a Timișoarei. Despre munca lui și responsabilitatea ENORMĂ pe care o are, Bogdan vorbește cu modestie, căci așa este el și nu-i chip să se schimbe vreodată. Cu siguranță, ȘI pentru asta îl iubim atât.

Procesul de la stația de tratare este practic un flux continuu, care necesită supraveghere non-stop. Ce face, exact-exact, Bogdănel? Urmărește ca apa să fie potabilă, iar presiunea în rețea la parametri optimi.

Sub imperiul vizual al lui “simpatic și glumeț”, stă un Bogdan serios și asumat, un profesionist desăvârșit, tipicar pe alocuri, dar fix atât cât trebuie pentru ca uzina să meargă ceas. Când a venit la noi, s-a “înrudit” imediat cu Cercetarea, unde și-a fixat și refixat toată Biblia chimiei apei, acum ți-o spune pe de rost, pe nerăsuflate.

Eu l-am cunoscut pe Bogdănel la niște porți deschise, atunci când am năvălit în biroul lui și am… amuțit: trofee, diplome, cărți, pălărie de cowboy, stive de documente, aer de Einstein, doar că pe felia chimică, un om-orchestră de calibru, de toată admirația, de și mai toată fascinația. E unic în peisajul nostru, e de neînlocuit. Zici Bogdănel, zici bucurie. A lui, a noastră. Râde ca o cascadă de munte, dansează ca un specialist de twist.

Camarad desăvârșit, profesionist confirmat, fără el și fără glumă, viața noastră profesională chiar ar fi… pustiu! Să-ți fie bine, Bogdănel!

Carmen: Is this the real life?/Is this just fantasy?/Caught in a landside/No escape from reality”, așa-și începe Queen Bohemian Rhapsody, piesă reper pentru generațiile iubitoare de muzică extraordinară din galeria rară mondială. Este și preferata colegei noastre, Carmen, șef Serviciu Apometre și Contorizare, deși, în cazul Freddie Mercury, ierarhizarea muzicii pe care a creat-o este aproape un sacrilegiu. Revenind la Carmen, fata noastră roșcată, veselă și incurabil optimistă se declară încrezătoare că vremurile în care muzica era, efectiv, parte din viața noastră sunt… aici.

Carmen este omul de care foarte mulți dintre noi am avea mare nevoie. Psihic extraordinar, forță vizibilă – chiar și într-un trup de domnișoară – tonus pozitiv a la long. Poate, vorba ei, faptul că, de-o viață, a lucrat mai mult cu bărbații decât cu femeile a făcut-o să vadă lucrurile mai pragmatic și să accepte toate surprizele prezentului, mai bune sau mai rele, fără panică.

Și, totuși, cum să fii pasionată, ca femeie, de un domeniu cu o componentă tehnică majoră? Absolventă de UPT, Facultatea de Mecanică, sosită prin concurs în Aquatim, în anul 1995, pe o perioadă de trei luni, Carmen a rămas, încă de atunci, impresionată de, cert, spiritul companiei de apă, de viitorii ei colegi și de deschiderea lor spre a o învăța cu ce mănâncă acest domeniu frumos și captivant.

În prezent, conduce Serviciul Apometre și Contorizare, are în subordine 41 de localități și 50 de oameni, cu preponderență bărbați, presupune aceeași anduranță la mult, greu și complex, dar și satisfacții extraordinare.

E convinsă că tot răul va trece, că vom cânta din nou Queen și orice alt gen de muzică. Până atunci, ideea e  „să fim corecți, onești, buni, răbdători și optimiști”. Cu tine, dragă Carmen, show must go on, musai și obligatoriu!

Carmen, din 21 mai 2008 în Aquatim, inginer chimist în cadrul Serviciului Calitate-Mediu, cu diplomă de Tehnologia compușilor macromoleculari din cadrul Facultății de Chimie Industrială Timișoara. Ține enorm la acești „giganți” într-ale moleculelor, căci i-au marcat viața spectaculos, țesându-i o poveste impresionantă. Mai ține la ei și pentru că sunt logici, precum întreaga Chimie de care s-a legat pe veci.

De loc din Brad, Carmen a venit încoace, încrezătoare și decisă în a-și face un drum frumos prin domeniul pe nemerit pus în umbră, ani de zile, de-o… umbră feminină a comunismului românesc, și-a izbutit, cu lauri! A terminat a cincea din Timișoara facultatea și-a primit repartiție în București (șapte absolvenți au reușit, atunci, această veritabilă performanță, șase fiind din capitală), unde a fost „carantinată” profesional, trei ani. Când au expirat cei trei ani, Carmen a strigat, la propriu, „Libertateeeee!”, s-a urcat în trenul de Timișoara și a revenit acasă. Era 16 decembrie 1989, ora nouă seara. N-are cum să uite AȘA CEVA.

Aici, se simte foarte bine îndeosebi pentru că toți au drept azimut ținta „înainte”, obligatoriu printr-un ideal „împreună”. Răspunde de auditul intern, cu același calm firesc al zonei natale, îi place mult ceea ce face, în ecuația Aquatim, vom pune și la timpul viitor.

Are emoție și-un suflet albastru precum cerul nesfârșit al Tămășasei. Ce-i acolo? Un loc magic, încărcat de amintirile copilăriei fericite, oferită de bunicii paterni, un deal și-o poiană, un dor și-un parfum de odinioară, cel mai azuriu cer și cea mai verde iarbă, un orizont nesfârșit și-o dragoste tot așa. Tămășasa e ACASĂ. Acolo se poate plânge în liniște, căci, vorba lui Nichita, „Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă.”.

Călin, 42 de ani, analist programator, acum cu statutul temporar de șef al Serviciului IT Comunicații (până la revenirea titularului de post), dar cu cel permanent de om serios, categoric, profesionist, organizat, devotat. Meseriei, colegilor, superiorilor – în Familia Aquatim – soției și celor doi copii minunați, în familia familie.

Călin e trup și suflet cu noi, din 2006, după o etapă studențească idilică, în căminele 4 și 21 ale Politehnicii, via Facultatea de Automatizări și Calculatoare, în speță „fabrica de creiere” a Timișoarei.

A venit din „Municipiul Orăștie!!!” – musai cu pronunția apăsată, fruntea sus și pieptul scos în față, căci așa-i place în primul rând tatălui său! – împreună cu alți patru colegi de liceu, cu care și-a petrecut toată etapa „căministă”, examen de examen, sesiune de sesiune… gulaș de gulaș și chef de chef. Toate ponderate, așa, în stil transilvan, cu cap și plan. S-au înțeles tare bine și-a fost, cumva, o repetiție „familială” timpurie pentru ceea ce avea să urmeze: munca într-o echipă sudată ca podul lui Saligny – merit care-i revine, cum insistă să precizeze Călin, “mamei IT-iștilor din Aquatim, Liana Iliescu”, într-un departament extraordinar, profesional și uman, dintr-o companie „listată” la excelență. El și colegii lui gestionează non-stop (ei chiar știu ce înseamnă asta!) un sistem informatic provocator și complex, module, funcții, baze de date, telefoane, calculatoare și mailuri, bașca partea birocratică (deloc puțină-n întindere, ce-i revine strict lui), adică adrese, instruiri, contracte, o … dulce nebunie, doar că lui Călin toate acestea i se potrivesc și nu-i prisosesc. Vreodată.

Claudiu, 40 de ani, de trei cu noi, statistician la Biroul de Contabilitate, doar nu degeaba a fost fan matematică, deci cifre, și nu unul oarecare, ci cu diplomă și tocă de absolvent de Mate pură Vest! Algebra i-a fost dintotdeauna prietenă desăvârșită, geometria… rivală declarată a celei dintâi, un rol capital în întreținerea acestui război fiind deținut și de către proful din dotarea anului său, care n-a reușit să aducă „pacea”, sau măcar un biet armistițiu de-o oră. Două.

„Auzi tu explicații de curs, și-acum mă pun pe gânduri (râde): se dau doi iepuri, unul se uită printr-o țeavă lungă, marți. De ce nu-l vede celălalt? Pentru că acela se uită joi… Cam așa a fost toată geometria mea, iar trigonometria nu s-a simțit cu mult mai bine.”, zice – cu un calm ironic – Claudiu.

Când a absolvit Matematica, a fost fericit că… a scăpat de ea. Serios vorbind, nu s-ar fi văzut dascăl, pentru că nu are răbdare. A dat ore în facultate și a văzut că nu i se potrivește o astfel de misiune. Bucuria noastră, căci, altfel, nu l-am fi avut coleg.

L-a moștenit integral pe tatăl său – care a fost un nume/model/etalon de profesionalism/seriozitate – au avut o relație excelentă, acum, din nefericire, la  timpul trecut, a decis să transfere fiicei sale toată agenda de povețe neprețuite primite, iar… moștenirea genetică funcționează perfect. Prima pe listă, pentru Claudiu, a fost și este corectitudinea. În casa lui, așadar, nu se minte. Vreodată.

Pe Claudiu l-aș putea defini drept bonomia întruchipată. O privire blând-albastră ce definește o stare bună și-un om puternic, are o liniște-soră și un calm-frate nedisimulate. Și un haz-unchi de te-nseninezi de râs. Confirm, cu mâna pe inimă!

Costică, de 44 de ani în Aquatim, fără ca vreodată să se clintească în aspirații – nici chiar SUA n-au fost în stare să-l “răzgândească” – colegul nostru solar, acum pensionar. Este ceea ce se numește, pe bune și fără conotații patriotarde, omul fidel companiei și, de ce nu, și țării, căci nu-i de ici de colo să refuzi o viață în Țara Făgăduinței pentru România, via Timișoara.

Costică e un tip solar nu doar pentru că e născut vara, e fața cu zâmbetul în sus, pentru că iubește viața și oamenii și toate cele care le întrepătrund pe cele două. O fi fost el sindicalist, dar înainte de toate a fost și e Aquatimist. E din echipă, a lucrat la consolidarea ei, o prețuiește exact așa cum își prețuiește propria familie. Și-apoi, ce mai frumos de atât? Să-ți fie firma casă și colegii dragi ca și-ai tăi?!

În 1974, a intrat în GIGEL, fostul conglomerat al serviciilor publice din Timișoara, ca electrician, în 2018 a ieșit din Aquatim, tot ca electrician. Meseria care i-a adus satisfacții a mers mână în mână, dintotdeauna, cu sportul. Costică joacă handbal de când se știe, nu oriunde, ci în Divizia A, apoi a fost arbitru în Liga Națională de Handbal și, acum, a predat ștafeta, cu mândrie, în mâinile fiului său.

Alura de atlet l-a ajutat, sigur! -deși se copilărește s-o recunoască – să-l iubească femeile și să-l aleagă – bine, normal, nu doar ele – drept lider sindical, în anul 1996. “Norocul meu în viață au fost femeile. M-au ales fetele, da, pentru că am fost simpatic! Sper că mai sunt! În egală măsură, sper că n-am dezamăgit!”, e replica favorită a lui Costică.

„ – Ce-o să faci, Costică, în prima zi de pensie?

-N-o să mai merg la lucru…”

Cremo-Cremoneze, alias Cremona, minunea noastră din Serviciul Contracte, talentul… dulce, inedit, original, unic. În toți anii aceștia, n-a acceptat nici măcar o dată să scriu despre ea, într-un interviu pe care, cu siguranță, îl merită cu vârf și… frișcă, și știți de ce? Din modestie. Din credința sinceră a omului-raritate care nu vrea publicitate.

Cremona noastră nu gestionează doar firi (câteodată pașnice, altădată deloc),  tensiuni și hârtii oficiale, ea mânuiește și arome, „țesături” culinare dulci – nu că-n cele sărate n-ar fi la fel de măiastră – forme artistice de mare clasă și finețe – torturi poate face oricine, ea livrează artă! – cu care n-a cucerit doar familia Aquatim, ci un oraș întreg.

E serioasă și generoasă, ambițioasă și credincioasă, răzbătătoare și statornică (în reperele cele mai tari ale unei vieți solare de om vertical, la fel de solar) și… atât de frumoasă!

Cu chipul, harul și liniștea ei, pornim în gând, zi de zi, visând la vacanțe, oameni buni și… fondante de ciocolată!

Crina, responsabil Promovare Proiecte Europene, tânără, harnică, stoică, aparte. De-un fair-play rar, seriozitate autentică și-o sensibilitate pe care o simți doar dacă îi ești prieten, fata noastră cu crini în ADN are nas de proiecte grele și tipicare, dar și de tot ce înseamnă zona caldă a educației, socialului, empatiei. Și o răbdare legendară. Până o calci pe petale! Noi facem asta doar atunci când ni se face dor de mirosu-i regal unic, de floare pe măsură, și exclusiv de drag.

Dacă ar fi s-o „comprim” într-un cuvânt, acesta ar fi „DEVOTATĂ”. Familiei, profesiei, prietenilor. O veți vedea zâmbind atât de frumos, precum în poză, ori de câte ori aude prenumele Rareș și Seba. Pe noi? Ori de câte ori o vedem pe ea.

Crina, Crinolina, ce bine că ești!

Loredana, coordonator programe educaționale, chimistă patentată, categoric orientată spre social, educație, lectură, scriitură, oameni mici și mari, „zâna” Aquapic – Centrul nostru de jocuri serioase, întru știință – și-a fotografiilor de colecție. Pasiunea ei pentru imagine vine, cu siguranță, dintr-un interior bogat în trăiri și stări ( de viață sau artistice), în sensibilitate și frumos, în galben și albastru (musai în proporțiile manualului de foto), ce „livrează”, fără virgule sau rezerve, omul integru pe care-l știm, prețuim și iubim.

Role, pentru prieteni, iubește soarele la mal de mare, musai cu un catamaran în fundal și minim un câine la bord. Dac-ar fi trei…. ar fi ideal!

Pandemia o sâcâie, nu și dezarmează, vede viitorul reașezat complet diferit, dar nelipsit de sens sau culoare.

Cristian, șef Sector apă de adâncime, Secția Apă Timișoara, inginer chimist. Aici, din 2005, de loc din Copșa Mică, de „sfat” ardelean până-n străfundul sufletului, căci niciunde nu sună mai tare… LINIȘTEA ca acolo, ea fiind coechipiera lui multrâvnită. Ironic într-un fel, pentru că povestea de viață a acestui Cristi aparte (bonom peste limite, calm sub ele) este una sonoră, la propriu. A crescut cu… trenul la poartă, casa natală fiind situată în vecinătatea liniilor, a dezvoltat o reală obsesie pentru mașinăria „duduitoare”, n-a scăpat niciodată de ea. De ce-ar fi făcut-o? E fascinantă! Avea – după cum mi-a povestit – caiete pline cu trasee, știa – fiți atenți! – numărul fiecărui vagon, a fost… omul-tren nedescoperit vreodată. N-a pierdut niciunul în viață. Nici la propriu, nici la figurat.

Printr-o blândețe ireală, Cristi „filtrează” o profunzime adâncă. Și-o modestie mare. Pesemne că așa sunt ardelenii, cu siguranță el da. Cel care, alături de-o echipă întreagă, a ales, la un moment dat, Râmnicu Vâlcea, pentru a salva Oltchimul, girează, acum, 25% din apa Timișoarei (cea care provine din uzina pe care o manageriază) și tratarea celor 60 de foraje existente. Refuză să se vadă important, dar e. Respinge ideea de-a fi un tip special, resping varianta lui.

Cu o voce de radio, fix așa cum indică teoria, Cristi a fost fascinat exact de… Midnight Caller și de „Good night, America, wherever you are” – serialul-reverență la adresa acestei munci nobile, respectiv celebra zicere de final, care a mișcat o lume întreagă.

A scris în copilărie vreo… 500 de poezii romantic, a mers și pe mâna scrisorilor vorbite, e convins că bunătatea va salva lumea.

Ce impresionant să porți, astfel, LINIȘTEA Transilvaniei în vene.

Cristina, șefa mea.

Pour vous, mademoiselle, un „mic” Demis Roussos: “Après la fin du monde/Il renaîtra un jour/L’idée de refaire l’amour/Il y aura d´autres hommes/Pour aimer d’autres femmes/Dans un monde toujours plus beau”.

N-a fost dragoste la prima vedere, nici n-avea cum, unde-ați mai pomenit ca un bulgar și-un… cuman (două tipologii tari… de căpoase) să împrăștie inimi din start?! Ani de zile am glumit pe tema asta, până când Cristina ne-a dat asigurări certe că, undeva, în negura istoriei și-a familiei vâlcene, curge sânge de războinic asiatic/turco-tătar. Am crezut-o, o trădează, cumva, adâncimea ochilor, misterul profund ce-o înconjoară. Uitați-vă atent, așa-i c-o puteți plasa, imaginativ, într-un miez (nu capăt!) de deșert îndepărtat, îmbrăcată-n soare, nisip și vânt, călare pe-un pur-sânge negru, c-un strigăt de luptă (de apărare!) în glas?! Dac-o și cunoașteți, îmi veți da dreptate: Cristina este personificarea victoriei ei continue asupra vieții… ei.

E cu noi de-un sfert de secol (i-am dat apă la moară, căci îi plac descrierile puțin fataliste), în fapt parcă de ieri. Absolventa Facultății de Chimie, specializarea Radiochimie, din cadrul titanului numit Universitatea București, cu doctorat în Comunicare și legitimație de șef Serviciu Comunicare și Marketing, a intrat în Aquatim „călcând” în munca grea din uzina de apă, cu seriozitatea dusă din vârful glugii și până-n cizmele de cauciuc, căci, acolo, nici în glumă, nu glumeai cu potabilitatea. Nici atunci, nici acum. A muncit pe rupte, a amestecat… iar am uitat cum se numesc substanțele cheie care garantează VIAȚA (pe care Cristina le doza și din 10 în 10 minute, dacă Bega era bosumflată), odată ce vremurile nu presupuneau mecanizare și digitalizare ca acum. Traseul ei profesional a fost unul firesc, pentru că n-au rămas neobservate creierul și dedicarea, efortul pentru a ajunge aici a fost unul serios. Un fel de Nihil sine… muncă și iar muncă.

Fata „berberă” a Comunicării Aquatim a știut și știe să despartă linia chipului (smiley face-ul acela, când serios, când surâzător), atunci când se cere, cu reacție la milimetru, de profesionist. Căci asta este.

“Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Te-asteaptă vise, prunc adormit,

În vise viaţa este eternă,

Cu ceruri blânde şi fără sfârşit”, Păunescu

Cristina, „culoarea” familiei Aquatim, omul care ne monitorizează blând, anunță cald și învață ferm că sănătatea e capitală și că orice afecțiune poate fi acceptată/tratată/depășită, dacă ai credință, încredere și…puțină lumină. Ne dă din culoarea ei, ne șterge griul inevitabil din vieți, ne ține fruntea sus și privirea înainte. E…macul roșu al zilelor negre.

Până la urmă, dacă fiecare om este autorul propriei sale sănătăți sau boli (Buddha), atunci fiecare medic este autorul propriei noastre vindecări. Perspectiva noastră, în aceste circumstanțe, este una complicată, dar ia gândiți-vă la misiunea lui. Poate fi, deseori, una imposibilă. Nu și pentru doctor Grey a noastră, cea care ne e psiholog înainte de-a ne fi… ceea ce scrie pe ecuson, medic primar în Medicina Muncii, cea care ne e prieten, înainte de a ne fi examinator.

Cristina ne iubește din 2015. Are grijă nu de fișele noastre medicale, ci de sufletele noastre, de bucuriile și dezamăgirile noastre, e psiholog și psihiatru, prieten și medic deopotrivă, susținător la greu, mobilizator și companion de cursă lungă. Cristinei îi spui tot ce te apasă, i te destăinui, fără strop de reținere, pentru că ea oferă ASTA. Dacă ai o zi proastă și te stresează tensiometrul, discuți zece minute despre muzică sau copii, astfel că nu mai realizezi când ți s-a scos manșonul de pe braț…Dacă te blochezi la vederea halatului, îl dă jos. În preajma ei, acele par bastonașe de zahăr…nu degeaba nivelul lui îl măsoară.

Cristina continuă în Aquatim misiunea doamnei profesor Elena Păuncu, far și stâlp al ei. Acum, este al nostru!

Dalila. Șef Compartiment Stații de Tratare UIP. Prenume puternic, atitudine de profesoară, dar din categoria celor ne rele (sic!), practician înnăscut, rac în „buletin” și-n absolut toate mișcările ce-i compun viața profesională și personală. Nu e genul care să se laude cu funcțiile și pozițiile importante pe care, slavă Domnului, le-a ocupat și le ocupă de 30 de ani, de când a pășit în Aquatim – atunci cu emoții afișate, acum cu ele „reglate”, când fin, când ferm, precum un veritabil inginer chimist – dar noi îi cunoaștem (și recunoaștem) prea bine ambiția și determinarea, puterea de autodepășire simțibilă și fidelitatea remarcabilă.

Are o familie monolit, cu doi optimiști incurabili, soțul și fiul, astfel că i se permite să fie mai rezervată în această direcție, niciodată, însă,  și în ceea ce privește fericirea. Cu siguranță, viața a iubit-o, timpul este, musai, și la viitor.

Vă asigur că sub aparența sobră a Dalilei, stau doi ochi migdalați, plini de sensibilitate și emoție, într-un suflet mare și luminos.

Daniela: sobră, nu și rece, pretențioasă, fix cât trebuie, perfecționistă, din perspectiva exclusiv optimistă a definiției din DEX, puternică, nu și atunci când e învăluită în amintirile Reșiței natale și prețioase, sensibilă, doar dacă reușești să spargi scutul de protecție necesar și obligatoriu în acest contemporan dur, șefa Serviciului Calitate-Mediu este plină de…Calități, într-un Mediu în care se simte perfect. Și dacă n-ar spune-o, se vede. Aquatim e casa ei. A doua, evident, căci prima e familia-i extraordinară, despre care vorbește cu aceeași cantitate impresionantă de emoție precum își descrie profesia.

În Calitate și Mediu nu există pardon, virgule, aproximări sau rotunjiri. Standardele sunt de fier, astfel că se cer respectate fără vreun rabat. De acord, și Măriile Lor se updatează la noile cerințe ale unui prezent aflat într-o viteză amețitoare pe care cu toții o resimțim, însă, după așezările și reașezările de rigoare – dacă am fi în domeniul fizicii, le-am defini drept mișcări browniene – acestea devin liter(ă)e de lege!

„Mi-a plăcut halatul alb, dar n-aș fi fost în stare să mă fac medic”, spune Daniela, cu un licăr puternic în ochii-i verzi și frumoși. (Ar fi fost unul cald și empatic, vă asigur!).

A fost firesc, deci, să urmeze cursurile Facultății de Tehnologie Chimică Anorganică (Chimie Industrială) din cadrul Universității Politehnica Timișoara și să-și desăvârșească atracția pentru halatul alb, în coordonate științifice înalte. Și-a urmat calea și n-a regretat o secundă, căci nu-i fericire mai mare decât aceea ca pasiunea să-ți devină profesie.

De-atunci și până acum, halatul alb s-a transformat în proiecția palpabilă a unui vis frumos de adolescentă…

Dana, Serviciul Financiar (care, ironic pentru unii, are un farmec aparte chiar și atunci când te ia la… bani mărunți), răvășitor de sensibilă și, totuși, revoluționară sub “acoperire” de-o viață, nu degeaba este cu noi din acel incredibil 1989, profundă, vizibil, doar pentru cine are chef și aplecare să-i studieze ochii. Eu am.

Născută într-o familie de oameni muncitori și (mult prea) conservatori, în care, citez, “nu aveai voie să-ți exteriorizezi sentimentele pentru că, spuneau ei, râde lumea de tine și unde onoarea familiei era mai presus de tot ceea ce simțeai sau voiai să faci”, Dana a avut, mda, perspectiva unui parcurs prestabilit, totalmente nenegociabil, fatalmente imperativ. Exact precum fratele ei, ca-n Hansel și Gretel, a pășit pe aceleași… firimituri împrăștiate prin sălile Liceului Industrial Electromotor, secția Mecanică, și-a devenit prelucrător prin așchiere. Visul oricărei fete, nu?…

Când a intrat în Aquatim, i s-a oferit postul de telefonistă, la Stația de epurare. A fost spectaculos, de film! De data aceasta bun. Poate, cel mai bun.

“Aveam cea mai tare centrală telefonică de după război! Clape, receptor, căști și ițe care trebuiau băgate în găurile corespunzătoare biroului, numere de telefon, pe care la vremea respectivă le știam și în somn, dar cel mai frumos a fost spiritul de echipă, de familie, al colegilor mei. Aici, am învățat ce înseamnă cu adevărat libertatea, dăruirea, conștiinciozitatea muncii. Ne știam familiile, necazurile, bucuriile. Aici era… MAI BINE decât acasă, aici a crescut fetița mea, născută în 1990, aici ne-a găsit Revoluția, aici s-au născut prieteniile solide, care durează și în ziua de azi….aici… a fost odată”, punctează, emoționant, Dana. Și va mai fi atât de mult, conchid eu.

Daniel, Dani pentru noi, 31 de ani, sărbătoritul lunii femartie (sic), băiat de treabă, consilier de soi, chimist în acte, seriozitate-n fapte.

Are un fel de-a fi care, cu siguranță, îi depășește vârsta, dar ăsta nu este un lucru rău, dimpotrivă. Pe oameni ca el te poți baza, și la cinci dimineața, cu oameni ca el rupi munții. Inteligenței, acțiunii, concreteții. Rare calități la acest „eșantion” de ani, norocoasă Familie să beneficiem de ele.

Dani gătește dumnezeiește, cu patalama de bucătar – o să mă omoare acum, că am plusat, dar bucătar îi zice în lumea mea – gândește inginerește și empatizează normalicește, fără dulcegării sau baloane de săpun, ci exact așa cum scrie la cartea bărbatului adevărat.

Uitându-mă pe geam, reținând prea bine ce mi-ai spus, și-anume că de ziua ta întotdeauna a nins și tare ți-a plăcut, nu pot să fixez această urare altfel decât așa: Să-ți dea Dumnezeu ceea ce vrei, oricând vrei, pentru că meriți!

La mulți ani minunați, fericiți să ne „înrudim”, aici, atât de frumos!

N.R. A fost o minune să ningă, atunci, astfel că am decis ca amintirea acelei zile să rămână “fidelă” total, literă cu literă, e mai puternică așa, nu credeți?

Daniel, STA Bega, harnic, implicat, dedicat și indisolubil legat de Daniel junior, fiul pe care îl divinizează. Reciproca este întru totul valabilă, o demonstrează gândurile publice ale celui mic, emoționante categoric: „Pentru lume ești un tată, pentru familia noastră tu ești lumea!”.

Îndrăgostit de familie, Grecia (unde a muncit vreo 10 ani), onestitate și respect, Daniel nu suportă minciuna, darmite oamenii falși. Ca atare, se înconjoară doar de cei care rezonează la milimetru cu principiile sale de viață. Drumul său profesional este unul senin, cel personal, solar.

Așa să ne fie viața toată, precum sufletele și zâmbetele acestor doi Dani de excepție!

Darius, 34 de ani, inginer Hidro, responsabil contract lucrări UIP (Unitatea de Implementare Proiecte), copil al Soarelui! Nici că se putea, deci, o altfel de poză. Ea îl definește rotund și complet, precum astrul pe care-l poartă în vene.

Cred că așa a început, de fapt, amiciția aceasta specială, noi fiind “funcționali” exclusiv pe-un fond albastru deschis și-o sferă mierie în preajmă. Mi s-a lipit de suflet și pentru că m-a surprins combinația rară tinerețe-tradiție, odată ce vremurile astea moderne nu-ți prea dau voie să te păstrezi într-un conservatorism solid să-i spunem, în care să-ți poti afirma, atât de sincer și asumat, dragul de duna de la țară, spre exemplu, sau de ciorapii dumnezeiești din mâna bunicii. Nu pentru c-ar fi interzis, ci pentru că, teoretic, acești tineri ar rezona mai dihai cu altceva.

Darius rezonează cu ambele „lumi”, le ține, genetic, aproape și merge înainte cu ele, doar ca partenere egale. E ca-n Micul prinț: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”, doar că noi nu vorbim despre un prinț, ci despre un băiat tare bun, cu un interior frumos si un exterior așijderea, plin de planuri, dar și de inerente dezamăgiri, îndeajuns de puternic pentru a fi într-o perpetuă și, totuși, dreaptă luptă, el cu el, suficient de „pământean” pentru a nu uita vreodată de reperele tari ce te descriu ca om.

Mama îi e lumină și icoană, far și certitudine, umăr și suflet. Este singura căreia i se tolerează… giugiuleala, altfel, (aviz amatoarelor),  exclus! Iubește femeile puternice, principiale, desprinse de superficialități și banalități, sportul, prietenia și omenia. În ochii-i întunecați, de berber cu mister, e o mare flacără…el!

V-am „avertizat” că e de neprețuit.

Pentru Diana, șefa LCCA din Aquatim, prima carte a lui Paulo Coelho, citită pe nerăsuflate, a fost Alchimistul. Un drum inițiatic înspre sine și un imbold spre a se convinge, zi de zi, că ceea ce face atât de bine e, în fapt, misiunea/calea/ drumul. Atât timp cât plăcerea ocupă cel mai mare spațiu al ecuației profesionale, Diana și-a spus că, DA, categoric a găsit fericirea și împlinirea. Aici, în Aquatim, aici, în LCCA, printre femeile majoritare și bărbații minoritari, dar înțelegători.

Îndrăgostită fără leac de Medicină, Diana Landi a avut, la un moment dat, șansa unei întâlniri providențiale cu fiica marelui chimist timișorean Dumitru Ceaușescu, cu care a luat ore în particular și care i-a demonstrat că știința pământului (cuvântul chimie provine din cuvântul egiptean keme, care înseamnă pământ) sau știința de mijloc (conține elemente combinate ale celorlalte științe ale naturii) are o magie aparte. Exact ca-n Alchimistul: totul e chimie. A fost suficient pentru a-și lua adio de la prima iubire, fără scene și dramolete, și a lua calea Facultății de Chimie Industrială din cadrul UPT. Aici, l-a avut profesor pe Ilie Vlaicu, neștiind, la acea vreme, că-i va fi și șef, că vor face parte, împreună, din marea familie a aquatimiștilor.

Din 1998, Diana Landi este șef, la rându-i, peste 25 de oameni, reuniți într-o echipă profesionistă.

În 2007, alchimistul Aquatim, alături de câțiva colegi, șefa LCCA a brevetat „Procedeul pentru tratarea apelor de adâncime, în scop potabil”, folosit, de atunci, cu succes în toate zările țării.

Caldă, bună și fericită, Diana Landi confirmă un mesaj cheie după care, de altfel, s-a ghidat întreaga viață: Niciodată nu face ceea ce ție nu-ți place!

Dragana, 10 ani de Familie, cu toate puterile și forța care există într-o fată aparent fragilă, însă doar fizic vorbind, căci sângele sârbesc „vorbește” întotdeauna pe un ton unic, aparte, special și ferm. Este șefa Serviciului Financiar-Contabilitate, cu cifrele la ea, oricând, cu rigurozitatea impregnată în tot ceea ce face, ca dovadă rezultatele ei și-ale noastre implicit sunt izuzetne (extraordinare)!

Vine din Moldova Veche, cu o „călcătură” hotărâtă, de-o viață, și profesională, și personală. Nu face caz de moștenirea genetică slavă, nu se împăunează cu vreun aer de „altfel”, dar o s-o zic eu: determinarea, ambiția, corectitudinea, verticalitatea, tăria și anduranța la părțile mai puțin luminate ale vieții își iau seva, credeți-mă, din spiritul acelei magistrale… Zivela Iugoslavia! E ceva în oamenii de „acolo”, ce-i face să treacă semeț vremurile, bune sau rele, cu capul sus, mintea „rece” și inima curată.

Până să-și înscrie în dreptul numelui această funcție vitală pentru orice companie, Dragana a lucrat la Biroul Contabilitate, UIP, CFG, Serviciul Financiar-Contabilitate. Cifrele au fascinat-o dintotdeauna pentru că sunt o chestie logică, astfel că ISE-ul i s-a așezat mai mult decât lin și frumos în viață. Munca ei este una complexă, dar nu s-a plâns vreodată. Nici cei care, din colegi, acum îi sunt subordonați. Armonia este deschizătoarea wish-list-ului (ca să adaptăm limbajul la prezent), ea este întru totul instalată de-a lungul etajului pe care Dragana îl manageriază, echipa ei este exact ca ea, pune suflet, analizează, împrăștie norii negri inevitabili și statuează o formă de viață profesională ca-n cărțile alea bune de specialitate.

Da, categoric, “Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală”, aprobă Dragana zicerea colosală a lui Nietzsche/Da, categoric, fără Dragana, viața noastră ar fi o virgulă.

Oana, Georgi, Mădă, Cătă, altfel spus echipa amazoanelor IT din cadrul Serviciului cu același nume, împreună, în ochiul reflectorului.  “Așa se face când ești o veritabilă echipă de titan!”, a fost motivația lor, nici să fi vrut eu altfel, n-a fost cu putință: fetele au decis să ne demonstreze că vorbesc PERFECT aceeași limbă, doar unite. Așa lucrează, așa rezonează. Așa se ceartă, așa se împacă. Așa transpiră, așa respiră. Împreună, tot timpul. Cu precizarea importantă – și insistențe la unison – că aranjamentul profesional devine unul ideal DOAR împreună cu băieții lor, alias colegii de birou și de structură.

Închegați frumos de către Liana Iliescu, colegii noștri informaticieni trăiesc în cea mai ingenuă și activă și vie și captivantă și atractivă și colorată oază din Aquatim, într-o atmosferă pe care și-ar dori-o oricine, la orice oră, căci, în cazul lor (și nu numai) vorbim despre o regulă în ceea ce înseamnă munca peste program.

Oana, Georgiana, Mădălina și Cătălina, cot la cot cu Mihai, Adrian, Călin, Cosmin și Sasha (alături de care suntem, acum, TOȚI, cu TOATĂ INIMA), gestionează tomuri de… biți, fire, ecrane, tastaturi, telefoane, calculatoare, imprimante, servere, mailuri, apoi fișe de instruire și ghidaje informatice, din sediu și din sucursale, „to serve and protect”, după cum, minunat, a comprimat Oana. Ea și Mădă sunt ingineri, Cătă și Georgi sunt programatori.

Fiecare și la un loc se ghidează după principiile puternice ale unității de echipă, deci cu zile bune respectiv gri (negre n-au prea fost), cu toane de amazoane (am glumit! Fetele noastre sunt verticale, asumate, directe, fidele lui „ce-i în gușă și-n căpușă”), cu o departajare clară a efortului de glumă, a muncii de relaxare, cu o dedicare totală și-o armonie completă. Oaza lor este perfectă, iar ele minunate!

Emil, inginer șef Direcția Tehnică, girează cel mai greu departament din Aquatim, acela cu rețele, țevi, șantiere, avarii, săpături, telefoane, tensiuni, medieri (clientul nu-i vinovat cu nimic dacă se supără tare când se pomenește în pană bruscă de apă, noi, la fel, căci n-avem un băț magic împotriva avariilor), „pipăie” zilnic ce-i sub pământ, dă de imprevizibil la tot pasul, fie că-i zice cablu de curent, telefonie sau țeavă de gaz, gestionează cele mai dificile și rapide intervenții, cu un calm admirabil și-un profesionalism solid.

Are în subordine vreo 300 de oameni pe care îi ține aproape, zi, noapte, caniculă, îngheț, pandemie sau libertate, cu o atitudine de lider, și nu de șef, diferența fiind majoră. Conflictual aproape deloc, impunător versus înțelegător, ori de câte ori se cere, „dat” total zonei ăsteia deloc de invidiat, este omul care crede/simte/știe că munca este chiar o virtute, deci nu trebuie să te lași de ea, vreodată.

Nu-i dai anii înscriși în buletin acestui bănățean „bine”, de loc, din Ciacova, mutat la Timișoara în 1963, absolvent al Facultății de  Construcții din cadrul UPT, la braț cu trei prieteni vecini – decizia fiind luată deloc copilărește! – căci îmbinarea ideală profesie-familie a adus și dus cu sine chip, trup, suflet și acțiune, toate lăudabile și admirabile.

A venit în familia Aquatim, în 1979, direct în focurile rețelelor. A mers cu facultatea în paralel și-a fost întotdeauna… perpendicular (în mai mult de-un singur punct!) cu voința, dorința de acumulare, învățare și stăpânire a pachetului complex, numit generic Tehnic.

E dependent de știri și muzică sârbească. De oameni paroliști și ținte rezonabile. De armonie cumpătată, lipsită de „greomânt”. De cele două familii: acasă și Aquatim. De bine. Ce bine!

Emilia, 46 de ani, biolog la Stația de Epurare Stan Vidrighin Timișoara, încrezătoare în tot ceea ce-ți rezervă viața, bun sau mai puțin, căci totul din….totul ăsta e o lecție. Ea a învățat să „citească” experiențele obiectiv și să „învețe” din ele, asumat. Exact ca în biologie.

Cu toții știm că apa pe care o folosim merge la canal, dar nimeni nu-și pune problema ce se-ntâmplă mai departe cu această apă, după cum bine observă Emilia. Apa din canalizarea Timișoarei nu ajunge, evident, direct în Bega, ci este, în prealabil, epurată, mai simpu spus, curățată. Procesul are loc în două trepte: mecanică și biologică. În prima sunt îndepărtate materiile grosiere, nisipul și grăsimile, iar în cea de-a doua compușii cu azot și fosfor, marii „vinovați” de poluarea cursurilor de apă.

Nu există o „rețetă” de curățare a apei uzate, spune bioloaga, dar există, din fericire, niște bacterii care „știu” să curețe apa. Și atunci, care-i rolul biologului în toată povestea?

„Am grijă ca bacteriile să fie acolo, suficient de numeroase și de vioaie ca să-și facă jobul așa cum trebuie. Orice deteriorare a procesului de epurare se vede imediat în biologie. Așa că, biologul e primul care dă semnalul de alarmă, iar tehnologul este cel care intervine să corecteze situația. Este o muncă de echipă și nu are niciun rost fără ceilalți din sistem.”biologul dă primul semnalul de alarmă, dacă procesul se deteriorează.”.

Emilia ar fi vrut să fie farmacist, dar, la vârsta aceea facultatea îi părea prea departe de casă. Așa că a ales biologia, care, până la urmă, tot a purtat-o la sute de kilometri de locurile de baștină, dar e meseria pe care o face cu drag. Și Familia pe care o iubește!

Eugen, de suficienți ani cu noi ca să putem concluziona că este un om cum rar găsești, un lider pe care ți-l dorești, un coleg după care tânjești. Sclipirile de inteligență sunt o permanență, cele de cultură o influență. Într-un limbaj adaptat prezentului, Eugen este definiția perfectă a „influencerului” clasic, de mare clasă: complet, complex și profund. Nu-l interesează sub nicio formă notorietatea sau publicitatea, căci modestia îi este a doua „soră”. Evident, așa respiră exclusiv oamenii inteligenți.

Hmm, s-ar putea ca și el să stea bosumflat o lună, după surpriza de astăzi, dar îmi asum. E prea valoros și fascinant pentru a nu-și adjudeca un loc în topul acestei rubrici de suflete/creiere frumoase. Si-apoi, admirația pe care i-o port este demult oficializată.

Cele mai captivante dimineți s-au țesut și se țes în jurul lui, căci ceea ce povestește, fie că e istorie, fie că e știință, fie că e instantaneu de familie, totul acesta al lui minunat atrage, cultivă, întregește intelectual. Așa am aflat mulți dintre noi detalii inedite despre locuri și personaje celebre ale zonei Banatului, zonă pe care, cert, o divinizează și iubește. Si multe altele. El are minte, inimă, suflet, creier, memorie, cultură, pe scurt, deșteptăciune în  proporții de… „wow”!

În ceea ce mă privește, Eugen a fost, frecvent, medicament și pansament la un loc. Sfătuitor și umăr, prieten cu majuscule.

Dragă Eugen, ca de la rac haotic (matematic) la rac profund (ingineresc), să știi că definiția mea preferată în ceea ce privește prietenia este cea a lui Stanislaw Jerzy Lec si-anume: „Un cerc de prieteni nu se face cu compasul”. Si, totuși, aș fi tare fericită să fiu acolo, undeva, pe-o rază a cercului tău, s-ar numi, clar, onoare!

Eugen, șef  Compartiment Epurare, UIP, absolvent de Chimie Industrială, pasionat în egală măsură de știința pământului, dar și de fizică sau matematică, iubitor al părții aplicative, nu și al fenomenelor superficiale (materie de examen, nu metaforă), implicat în elaborarea Strategiei de nămol, dar și în pregătirea aplicației de finanțare pentru proiectul POIM, adeptul echilibrului în toate, dar și al formei supreme de relaxare: pescuitul.

Colegul nostru deștept și mereu surprinzător impresionează prin seriozitate, memorie incredibilă, deschidere și ingeniozitate. Ai toate șansele ca, dacă se nimerește o zi proastă și îl întâlnești, să-ți schimbi la secundă starea, după o serie rapidă de trei bancuri senzaționale.

După facultate, Eugen a intrat direct în creuzetul chimiei și al tehnologiei apei, în cadrul colectivului de cercetare integrat, condus de prof.dr.ing. Vasile Cocheci, în cadrul ICPEAR – Facultatea de Chimie, Catedra de Bazele Tehnologiei Chimice – unde a activat timp de 10 ani.

Deținător, la rându-i, al unui brevet de invenție, autor de lucrări științifice în domeniul chimiei și tehnologiei apei, în opinia lui Eugen, totul e… chimie. Mai mult de atât, chimia și fizica nu se pot separa și, prin această dublă de aur, poți să-ți explici aproape tot ce se întâmplă în jur. Ecuația vieții proprii? „Echilibru în tot ceea ce fac!”, zice, din prima, Eugen.

În Aquatim, se regăsește și se împlinește profesional, aici lucrează din 2002 și mai are de gând să muncească mult și bine. Are hardul mare (sic!), rezistență la stres și empatie la colegi. E pasionat de Formula 1, pescuit, calculatoare, muzică bună și e deținătorul celui mai tare telefon mobil din firmă: al lui, plus încă șase, pornesc o mașină!

Gabriel, șef Sector Stații Pompare, Apă Uzată și Utilaje, cu noi fix, dar fix! de la înființarea companiei, adică din 1990, când ne regăseam sub „steagul” ICAS (Întreprinderea de Canal, Apă și Salubritate), ulterior sub verdele-albastrul Aquatim. N-am cum să nu remarc (a câta oară?) că întâmplarea este modul lui Dumnezeu de-a se face simțit, odată ce Gabi a dat Marea Neagră tocmai pe cromatica unei companii care-i duce și poartă farmecul inegalabil, drept e, sub formă de râu. Tot drept e și că, în zilele bune, nuanțele sunt, milimetric egale. Vorba lui, „când am venit de la Constanța la Timișoara, Bega mi se părea o… picătură”. Dar, ce picătură persuasivă, din moment ce, de-atunci și până acum, Banatul i-a intrat definitiv în sânge, atitudinea și spiritul l-au făcut de-al nostru, sadea.

Cum a ajuns un absolvent strălucit de liceu constănțean (la fel de strălucit) tocmai aici? Grație dirigintelui, prof de mate, deschis și aerisit la minte, care și-a sfătuit elevii să fie… ca el, deci să aleagă cel mai modern oraș vestic drept sanctuar de pregătire profesională, căci nu vor da greș. Din clasa lui Gabi, de 33, 31 de colegi au intrat, în anul acela, la facultate. Nu toți la Timișoara, evident, dar acestea au fost nivelul și-apoi perspectiva.

A absolvit Electrotehnica la UPT, n-avea idee cum se va mula ea pe o companie de apă, a încercat… marea cu degetul și a reușit să bată palma cu… un râu-casă. Cu siguranță, seriozitatea și aplicabilitatea/adaptabilitatea i-au fost prieteni fideli dintotdeauna, curiozitatea și dorința de-a acumula informații noi l-au poziționat în galeria oamenilor serioși, structural, iar inteligența a închis frumos cercul unui caracter puternic, dedicat, fidel, cu care a mers și merge prin viață cu capul sus.

George, omul-orchestră din cadrul Serviciului Calitate-Mediu, cu noi de pe 7 februarie 2000 – dată pe care o ține minte și-o aruncă în „eter” cu un drag imens – profesionist desăvârșit, “proprietar” de suflet pe măsură, păstrător al unei emoții pure și-al unei bucurii imense de-a fi (și aici, și-n general). Nu încape îndoială, frumosul vine din… partea lui stângă, “scapă” la suprafață tot pe acolo.

A iubit apa, de mic, de când plimba oale prin casă – spre exasperarea mamei – și golea dintr-una în alta (altele, de fapt! nenumărate!) într-o veselie, îndrăgostit și fascinat peste măsură de lichidul care avea să-i aștearnă drumul bun, ulterior.

E de la doi ani în Timișoara, mai are un frate și-o soră și aici vine partea interesantă: fiecare este născut în alt oraș, pentru că așa era serviciul părinților/ niciunul dintre ei, în afară de George, nu mai este în țară. În momentul în care sora lui i-a propus o viață lângă ea, în Canada, a venit întrebarea mamei: “Cui ne lași?” și decizia minunată a lui George de-a… nu-i frânge inima. Nu regretă nicio clipă, cum să regreți AȘA CEVA?

Și-a urmat pasiunea, firesc, a făcut chimie-fizică, la Colegiul Național Bănățean, apoi Facultatea de Chimie Industrială și Ingineria Mediului, iar, din așa zisul an 6 (studii aprofundate), a venit în Aquatim. A pornit la Cercetare și a trecut prin toate punctele vitale ale companiei, Uzina 2-4, Uzina 1, Stația de Epurare, a testat reactivi și… zeoliți (ce frumos sună aceste minerale!), s-a profesionalizat în ceea ce i-a plăcut și-o să-i mai placă o viață.

Dragă George, de la zeolit la zenit e doar un pas: nu te opri, continuă să-ți aduni stelele, noi îți vom număra binecuvântările!

A fost și a rămas un perfecționist, reușește cu brio să împrăștie urâtul care îi atinge, evident, și lui viața, printr-o detașare deprinsă în timp, dar nu atât de greu precum ar putea părea. De ce? Pentru că reperele sale au fost cele care nu l-au lăsat, vreodată, să se clintească. Liniștea lăuntrică e cheia.

Gheorghe Stînean, director tehnic, un Om-Domn admirabil!

Are o eleganță ce te atrage din prima. Ea nu cuprinde doar partea văzută a lucrurilor, ținută office sau păr aranjat exemplar, precum îi șade bine unui director, ea vine, cert, dintr-un interior ferm, liber, liniștit, asumat și, categoric, foarte frumos. Gheorghe Stînean a răzbit prin ambiție, rezistență, acumulare, minte, viziune, FAMILIE, prieteni.

Este timișorean autentic din Plopi, îndrăgostit de trecutul și prezentul locurilor despre care vorbește cu atâta nostalgie, emoție. A absolvit Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timişoara, Facultatea de Electrotehnică, așadar pe diploma domniei sale scrie inginer electrotehnic, specializarea aparate electrice, cariera domniei sale demonstrând ferm că specializarea i-a plăcut și slujit din plin. La 24 de ani, în anul IV de Facultate, s-a căsătorit cu doamna inimii sale, la 25 de ani a venit pe lume Alexandra, iar, la un an diferență, Alexandru. Forța lui Gheorghe Stînean provine din acest cvartet de aur. De aproape patru ani, cvartetul a trecut la un nivel sublim, de când au venit pe lume nepoțeii.

Din mai 1990, Gheorghe Stînean a intrat în frumoasa poveste de prietenie cu Aquatim, care s-a dovedit a fi una serioasă, motivantă, incitantă, complexă, adică exact așa cum și-ar fi dorit-o orice tânăr ambițios.

Pe un ampermetru al Combinatului Siderurgic, există „Linia lui Stînean”, trasată, cu privirea încrâncenată, atunci când subalternii săi n-au înțeles cum se economisește inteligent energie. După aceea… linia nu s-a mai depășit, vreodată.

„Linia lui Stînean” este linia unei vieți de poveste. O poveste frumoasă a unui om pe măsură.

Prenumele ei înseamnă mărgeluță, zice că nu-i mare fan brizbrizuri, noi zicem că i se potrivește de minune și nu acceptăm comentarii. O fi ea rockeriță de carieră, și, cică, liniile muzicale dure nu merg cu chestii suave și romantice, eu știu, însă, destule ținute rock asezonate intenționat cu mărgeluțe.

Gyongyke, inginer chimist, responsabil cu regimul de metale și cu prelevarea, la LCCA. Mi-a plăcut de ea, din prima, pentru că e directă, fără ascunzișuri sau ocolișuri, cu un bagaj profesional extraordinar, cu explicații clare pentru toți…nechimiștii, cu nerv și convingere. Știe „materie” de te bagă-n buzunar imediat, are pedagogia în sânge, deschiderea să-ți ofere tot, când îi soliciți orice. Așa cum ne-a cucerit pe noi, adulții, tot așa i-a fascinat pe copiii care ne-au vizitat, cu sutele, Centrul Educațional Aquapic, unde le-a oferit experimente inedite cu și despre apă, plus compușii ăia imposibili (de pronunțat în primul rând).

Povestea ei este una senzațională: Gyongy terminase Liceul e Chimie, avea la activ o mențiune pe țară la olimpiada cu pricina și privilegiul major de a-și alege repartiție! – „alesul” a fost Ambalajul Metalic, unde se angajase la 18 ani și unde a lucrat 3 ani, până la venirea pe lume a lui Cristian – era îndrăgostită lulea de chimie și visa, evident, la un serviciu în breasla aceasta.

I-a fost de ajuns să audă dinspre cititorul Aquatim că e nevoie de forțe proaspete în firmă, astfel că, a doua zi, împreună cu prietena ei, a purces la sediu, să pună întrebări. Nu anticipase cât de grea e munca, nici că trebuie ridicate capacele de canal, nimic din toate astea, tot ce știa era că vrea musai să lucreze la regia de apă. Norocul lor a stat într-un domn de la birou, care le-a privit, a zâmbit puțin și le-a trimis la Uzina 2-4 (STA Bega), sugerându-le că nu-s de ele capacele (sic!), uzină pe care au găsit-o după o bâjbâială de film franțuzesc – tot farmecul, în fapt – loc din care n-au mai plecat…de atunci.

În familia Laboratorului, se simte ca acasă, în familia Aquatim, idem, n-ar renunța la acest prezent, nu l-ar schimba. E un om fericit și mulțumit cu ce a realizat, căci a realizat enorm.

Ioan, Nelu pentru prieteni, de aproape 40 de ani aici, inginer Compartimentul Controlling și Performanță Organizațională, doctor în inginerie mecanică (din 2014), Școala doctorală UPT, mândru de el, mândru de noi, fericit să afirme, ori de câte ori este întrebat ce face, „lucrez la Aquatim!”.

Nelu a venit aici, în 1985, prin repartiție, fiind al treilea din an, căci ambiția i-a fost și îi este înscrisă în ADN, au confirmat-o anii și posturile ocupate. Și-a dus cu interes misiunea de inginer mecanic, a condus o echipă de-o sută de oameni, a fost șef peste formația de verificări apometre, a acceptat și provocarea de-a prelua sectorul Auto, de pe principala poziție, i-a surâs domeniul nou înființat, la un moment dat, de coordonare și specializare, iar cel din prezent, de controlling și performanță organizațională, îl împlinește categoric.

Nelu a fost un autodidact toată viața, conectat în permanență la tot ceea ce este nou, n-a obosit, nu s-a blazat, n-a renunțat. A făcut și-un stagiu de practică în Germania, ar mai face încă zece. Are determinarea unui veritabil Capricorn.

Domeniile de care se ocupă în prezent sunt sonore, nu doar lingvistic – benchmarking și scorecard (concepte care permit obiectivarea strategică echilibrată la nivelul unei întregi organizații sau a unei unități componente a acesteia, care, mai pe înțelesul tuturor, arată starea de sănătate a firmei respective – ci și structural, în raport cu el.

Vede viața drept un tumult de acțiuni, cu provocarea-i supremă de-a le ține în echilibru, opinează că, în mare parte, a și reușit, e un om fericit care crede cu tărie în Dumnezeu și care nu-și pierde speranța niciodată.  (Nelu 1)

Ioan, Nelu pentru toată lumea, șef Sector Mentenanță Întreținere și Exploatare Localități, din 2010 aici, dar mult mai de dinainte în acest domeniu, la Buziaș, de pe vremea când ne numeam altfel.

Dac-ar fi să fiu sinceră, după prima convorbire telefonică, puteam să jur că Nelu e un senior în prag de pensionare: intonație pur bănățenească, tare dulce, poante la orice virgulă, bonomie și-un calm aparent, bancuri ad-hoc, moliciune și pace în glas. Așa, cu timp, ziceam în sinea mea. Știam clar că ceea ce face se înscrie în zona grea și stresantă și epuizantă a firmei, rezulta imediat și din ceea ce ne comunica, atunci, de unde atâta stăpânire de sine și cum??? Când ne-am întâlnit prima dată… abia mi-am ascuns mirarea, căci Nelu e un tânăr în toată regula (sic!), simpatic foc și agitat cam tot așa. După ce-am vorbit, am și înțeles: oricât de grea ar fi o fișă a postului, oricât de tensionat și agasat de probleme ai fi într-o zi de lucru, dacă nu-ți găsești „temporizatorul” propriu și personal, nu faci nimic, e degeaba, vorba lui. Aceasta este rețeta succesului său în lupta cu nervii. Privind astfel viața, reușește cu brio să-i țină pe clienți aproape, să le determine toate necunoscutele, apoi să le extragă și, în cele din urmă, să le rezolve. Armonios. Un atu vital pentru orice companie.

Nelu este garanția unei… mentenanțe strălucite, și locale, și profesionale, darmite personale. Și-un exemplu de „DA”, aruncat în sus, cu ambele mâini, înspre tot ceea ce ar putea veni, bun sau rău, nu contează. Cu o astfel de atitudine, finalitatea n-are cum fi altfel decât bună.

Nelu, mulțumesc, apreciez „chinul”, știu că nu-ți plac “siropurile”, dar ăsta-i spirt în toată regula!

Ioan, Neluțu pentru prieteni, „domnul Praz” pentru noi, cei din sediul central, și-o să vă explic imediat de unde vine acest apelativ inedit.

Ioan ne păzește mai dihai ca un Cerber, deci este agent de pază, înainte, însă, adică în vreo 30 de ani de Familie, a lucrat în mai multe departamente și locații, ca tâmplar, apoi fochist, cu infinită hărnicie. I se trage din gena unică a Moldovei, din zona Ieșilor, concret, din spiritul comunei Scânteia. Acolo, oamenii sunt săraci, dar gospodari, aprigi, dar sufletiști, necăjiți, dar veseli. Și, logic, au o scânteie unică. Aceea a supraviețuirii.

În această idee, împreună cu două surori, în 1988, Ioan a pășit în Timișoara, să-și țină aprinsă… lumina. N-a fost ușor, după cum povestește, altă mentalitate, obiceiuri diferite, stil de viață aparte: “Oamenii nu erau așa repeziți ca la mine acasă, ci molcomi, mi s-a părut totul cu totul diferit, dar știam clar că trebuie să-mi asigur o viață!”.

S-a regăsit din start în compania noastră, și la propriu, și la figurat, s-a împrietenit fără sincope cu mulți colegi, căci este haios, spiritual, empatic și… “dăruitor”. Ajungem, astfel, la titulatura invocată în debut. Ioan ne-a adus și ne aduce, din producția proprie – căci muncește grădini și livezi, una întruna – produse extraordinar de bune. Cea mai tare experiență s-a petrecut într-un an nepandemic (of!), atunci când a venit să ne întrebe, ținând în mână o… chestie din care ieșeau niște fire lungi și verzi, dacă n-am vrea, cumva, niște praz?! S-a râs în ziua aia cât pentru toată luna, căci, vizual, a fost de comedie autentică, iar, auditiv, de Nea Mărin din Scânteia!

Eu n-am s-o zic doar de dragul lui: „Neluțule, da șinii ț-o dat ții atâta farmec, uăi?”.

Ion, maestrul culturist al Aquatim, angajat în 1981, ca electrician la Uzina 2-4. În 1991 s-a mutat la Uzina 1 și pe 10 septembrie 2020 a ieșit cu statutul de pensionar din compania pe care o consideră FAMILIE, cu majuscule. E doar statut, c-așa scrie în acte, altfel Ion Mititelu e…greu de pensionat, vorba lui. Argint viu, construit parcă pentru a fi un perpetuum mobile, dedicat sportului pe viață, mai exact culturismului, Ion Mititelu este, cu siguranță, colegul care ne va lipsi din peisajul profesional. Dar! Am primit asigurări că ne va vizita periodic și ne va ține la curent cu activitățile sportive pe care le va continua, și așa, pensionar, căci dragostea pentru culturism nu cunoaște pauze.

“În tot acest timp, mi-a plăcut tot. Locul de muncă, oamenii, colegii, șefii, toți cei care m-au înconjurat în acești ani, atmosfera de familie și nu în ultimul rând realizările companiei de care sunt mândru, la care am contribuit și eu, cu implicare și dedicare.”, ne-a spus, senin, Miti, așa cum este cunoscut în Aquatim.

Pasiunea pentru culturism vine din tinerețe. Motivaţiile sunt numeroase: forţă, frumuseţe, inedit. E o disciplină care, în opinia angajatului companiei noastre, îmbină fericit toate aceste aspecte şi încă pe atât.

Insistă să precizeze că NIMIC din ceea ce astăzi se numește succes personal și profesional n-ar fi fost posibil fără sprijinul permanent și concret al managementului Aquatim, îndeosebi al directorului nostrum general. N-ar fi fost concursurile, nici participările importante, nici deplasările în țară, fără acest umăr deschis al conducerii companiei pe care a iubit-o până la pensionare.

Om și sportiv exemplar, al patrulea culturist din țară a fost angajatul Aquatim, fapt care nu poate decât să ne facă mândri și fericiți.

Domnule „diriginte”, Clasa a XII-a A(quatim) vă mulțumește că-i tolerați inconsecvențele și-i acceptați neconformitătile. În văzul „lumii”, promite să învețe, an de an, atent și serios, la chimie (plus „surorile” ei), să ia măcar 10, în teză. Și să nu fie în… antiteză cu standardele de calitate. Nici cu cele de „claritate”. În unanimitate. Aveți ÎNCREDERE în noi!

Ilie Vlaicu: dirigintele și „proful” preferat, directorul nostru general si președintele Asociației Române a Apei. Aș pune această frază, obligatoriu, pe fondul sonor al Rapsodiei Române, într-o tonalitate puternică.

Cum să-ți descrii, așadar, șeful, fără să pari temător sau subiectiv? Simplu: așa cum l-ai cunoscut, înainte de-a-ți fi șef, în oglindă cu noul tău statut, de subordonat. Ar merge și un joc de oglinzi, în care s-ar reflecta și alți manageri de top ai regiunii, dar ne oprim la primele două planuri.

În etapa mea jurnalistică n-aveam cum să anticipez că cel care era atât de deschis, transparent și direct cu presa – directorul care oferea interviuri fără să te țină la ușă cu zilele, care-ți zâmbea cald și-ți vorbea calm, cu știință, și de carte, și de profesie, si de viață, cu siguranță în gesturi și forță în declarații – avea să fie confirmat, peste timpuri, drept inițiatorul și păstrătorul ștachetei de Excelență (de peste zece ani și numărăm în continuare) a firmei pe care a iubit-o, o iubește și-o va iubi atât.

Avea să fie „certificat” ca cel mai performant manager de companie din România, în domeniul greu, dar fascinant, al apei. Avea să fie recunoscut drept liderul care a știut și a putut să atragă sute de milioane de euro în dezvoltarea Vestului. Avea să fie apreciat, oficial, în mediile profesionale, dar și academice, naționale. Alegerea sa în demnitatea principală din cadrul Asociației Române a Apei este recunoașterea.

Pentru alții. Noi nu avem nevoie de confirmări. Îl știm bine și avem încredere. În fapt, aveam de atunci. Pe declarațiile lui Ilie Vlaicu te puteai baza, ca ziarist, pe cuvântul său puteai pune preț și merge până-n pânzele albe, dintotdeauna. Lucru rar, și pe vremea aceea, lucru și mai rar, pe aceasta.

Și, uite cum, cuvântul cheie ce-l descrie complet, cel îndeajuns de puternic și atotcuprinzător, este chiar acesta: ÎNCREDERE.

De ce Rapsodia Română? Pentru că Ilie Vlaicu are o singură patrie. Ce mult contează asta! Sunt sigură că înțelegeți metafora…

***Cine nu râde pe 7 ianuarie, va fi trist tot anul!

Ionel, inginer responsabil lucrări, Compartimentul Tratare, Unitatea de Implementare Proiecte (UIP), 36 de ani, „tehnic” până-n măduva oaselor, din acea zonă a omului serios, pus veșnic pe învățat și studiat, a profesionistului dat, a la long, meseriei, a fostului student, ajuns deja doctor în pompe. Ionel confirmă ideea că cine termină, în coordonate de top, Facultatea de Mecanică, va sta o viață în cel mai ales eșalon al viitoarei sale ecuații profesionale.

În Aquatim, e de peste șapte ani, performând, în tot acest răstimp, în mai multe departamente. A fost implicat în realizarea studiului de fezabilitate pe POIM, iar acum gestionează, musai cu nervi tari, contracte de lucrări pe fonduri europene.

L-am cunoscut mai bine pe Ionel, în urma unei discuții purtate în lift (sic!) pe o temă care îmi sfredelea mintea: brâul din Banat și embargoul radical (de-a-l stăpâni vreodată!) la adresa celor care nu s-au întâlnit cu el în copilărie. Asta, după ce-l văzusem pe colegul nostru, într-un cadru neformal, jucându-l exact ca un angajat de ansamblu profesionist. Am aflat, atunci, că este pasionat de muzică și de dansuri, că face cursuri cu coregraful Doinei Timișului, că i se trage, dadada, din copilărie și că „hora de mână” din Mehedinți – locul natal – l-a ajutat să ajungă la astfel de performanțe artistice într-ale brâului! Admite că este un dans spectaculos, admit că, dacă-l vedeți pe Ionel cum joacă, veți fi muți de admirație.

Familist convins, îndrăgostit de viață, locuri, povești româno-germane – o parte a familiei soției trăiește, de ani, acolo, într-o zonă minunată – Ionel se regăsește deopotrivă în cele două bucăți de Europă, se definește drept optimist, realist și pacifist.

Ionică, om frumos, chip senin, suflet rar, post greu. Și, totuși, s-a luat de prea multe ori la trântă cu viața, ca să-l mai poată speria ceva, vreodată, deci achizițiile nu-i pot fi decât vârf profesional onorant, si nu problemă de nerezolvat.

Diminutivul i se lipește de minune chipului senin și ochilor albaștri, bașca tinereții pe care doar el o contestă (sic!). Dincolo de funcția importantă pe care o duce pe umeri, e un coleg de pus pe rană. Și un soț tot așa! Ca să nu mai spun de tată, aici poate confirma fiica sa, Mădălina Maria, ceea ce și face, de altfel, de vreo 19 ani!

E determinat, ordonat, empatic și dăruit. Aici, colegilor, acasă, fetelor superbe de care este legat pe viață.

Ionică este un masterchef desăvârșit, dar și un strălucit dansator de Brâu, Ardeleana, Hora, Doi, Călușarul – unul dintre cele mai grele dansuri românești.

Din 1996, Ionică este în Timișoara, o perioadă a lucrat într-o firmă privată ca director comercial, iar din 2011 lucrează în Aquatim, în domeniul achizițiilor publice. Din mai 2019, este șeful Serviciului Achiziții Publice (are în subordine Achizițiile mari, achizițiile directe și aprovizonarea), preluând ștafeta de la regretatul nostru coleg, Cornel Șchiop. Ce coincidență minunată: albastrul ochilor celor doi este…identic, unic, infinit.

“E o familie, aici! Nu e doar o vorbă frumoasă, e realitate! Muncim împreună ca într-o familie autentică și este ideal. Acum, sper să duc până la capăt, cu bine, desfășurarea achizițiilor din fonduri europene (POIM), un proiect mare, greu, dar atât de interesant. E cea mai mare provocare profesională proprie!”, mai povestește Ionică.

Convingerea mea este, demult, că o inimă bună deschide calea unei vieți frumoase, Ionică este confirmarea că nu mă înșel.

Irina, 44 de ani de Aquatim, ar fi putut să se pensioneze și n-a vrut, s-a simțit în tot acest timp drept parte a firmei, se simte încă trei ani, s-ar simți și mai mult, încă o viață dacă ar fi să aleagă!

Irina este cehoaică și are o istorie a… prenumelui mai mult decât interesantă. Ea se țese într-o poveste cu vechi tradiții creștine cehești și zice așa: în acte, este Elena, în certificatul de botez bisericesc este Irina, căci așa a dorit nașa ei. La cehi, acesta din urmă primează, astfel că, de-o viață, colega noastră nu a fost strigată nici măcar o dată Elena. Nu doar că nu o deranjează, dimpotrivă, e mândră și fericită cu numele ei, cu încărcătura etnică rară și specială, cu rădăcinile solide întinse și aici, și acolo. Pentru Irina, așadar, nu există oraș mai frumos decât Timișoara sau decât Praga. Pe Bega, o parte de familie, pe Vltava o alta, vitale ambele.

Satul din care provine Irina este un mix multietnic extraordinar, astfel că în familia ei se vorbesc româna, ceha, maghiara și germana, toate cu ușurință. Cu fiul ei, Vlad, dialoghează în cehă, acesta a preluat firesc tradițiile și le duce la rându-i mai departe.

Irina e puternică, dreaptă, fermă, nu-și pierde timpul în detalii neesențiale sau în dulcegării de suprafață, luptă pentru normalitate și echilibru, pentru… eliberare și libertate. E conservatoare, ca o cehoaică adevărată, stoică, optimistă și, categoric, fericită.

Aici, în Aquatim, s-au îndeplinit, vorba ei, toate condițiile unei vieți profesionale foarte bune. Până să ajungă în Direcția Economică/Comercială, Irina a lucrat și în alte departamente ale companiei, cu aceeași atitudine: dragul de-a doua ei casă.

“Nu m-aș fi regăsit niciunde altundeva!”, zice ea, cu luminile pragheze aprinse instantaneu în ochi.

Laura, încă 33 de ani – cum accentuează, ștrengărește – șef Compartiment Asistență Tehnică UIP, din 2010 cu noi. Se regăsește total în această familie, evident după cea prețioasă – cea mai prețioasă! – de acasă.

Fiind balanță într-un contemporan total debalansat, îi este greu să-și găsească echilibrul. Nici n-ar vrea să se obișnuiască într-o nonviață, astfel că așteaptă, alături de noi toți, eliberarea și revenirea la normalitatea cu care…am venit din copilărie înspre acest prezent imposibil de anticipat și tare greu de asimilat.

Și, totuși, Laura încearcă, zi de zi, să zâmbească. De cele mai multe ori, reușește. Astăzi, a reconfirmat! (Laura 1)

Laura, 45 de ani, economist Departamentul de proiecte europene, de mai bine de zece ani în Aquatim, frumoasă, suavă, blândă, o remarci din prima și n-o uiți vreodată. Crede în ea, familia și copiii ei, într-o perspectivă la un moment dat favorabilă tuturor, apropo de pandemie, dar și la modul general (țintește cele mai importante zone interioare ale noastre), căci binele învinge, oricât s-ar chinui unii sau alții să conteste această evidență. Ea așa-și duce viața, bună! N-are de gând să se schimbe vreodată.

Să vă fie ziua precum sufletul Laurei, necontenit!

“Ia viața de piept. Nu ca s-o trântești, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate!” – Tudor Mușatescu

Laurențiu, 53 de ani, de șase aici, director Dezvoltare, șarmant, inteligent, special, ghidat de-un triolet sacru: Dumnezeu, familia și colegii.

Onoarea a fost, cert, a noastră, în momentul în care a decis să vină în Aquatim, pentru că este combinația ideală creier-suflet, pentru că inspiră încredere-n superlativ și expiră eleganță profesională-n exces, pentru că are aer de Vest… într-un alt Vest, pe care-l vede, în câțiva ani, fix ca „originalul”.

M-a cucerit prin mers (da, da, să știți că e un reper important!), ținută, discurs și… lumină. Le dețin doar cei care, după ce dau mâna cu viața, zâmbesc sincer, recunoscător, cald și rostesc, fără vreo reținere c-ar fi percepuți prea sensibili, „Mulțumesc!”. Ori de câte ori simt. Laurențiu are, deci, și această rară și admirabilă eleganță a mulțumirii, care-l face să strălucească. Întotdeauna.

Vine din două „fabrici de creiere” ale regiunii, Hidrotehnica UPT, respectiv ISPE Timișoara (recunoscută, în anii în care a funcționat, drept gigantul inteligenței energetice ROMÂNEȘTI), a și condus această instituție de reper, din această poziție de top venind, de altfel, în Familie.

Serios a fost toată viața lui, și când a proiectat, și când a muncit, și când a iubit. Este căsătorit, de tânăr, cu Alina, îl au împreună pe Alexandru (inginer la Tesla Munchen) și dețin cu toții FERICIRE. Ea se împrăștie în toate zările și-i face să se numere printre cei aleși.

Are credință de nezdruncinat, iubire de familie și de colegi, încearcă, zi-lumină, ca roada muncii sale să fie una „dulce” și-n urma lui să rămână ceva trainic. Nu se teme de asaltul… roboților, căci omul este de neînlocuit. Merge, firesc, pe „Keep calm and carry on”, căci… CREDE. Îi este suficient. Și-i va fi, întotdeauna.

Lăzărică (Lăză), Zălă pentru prieteni, 50 de ani, împliniți chiar de Ziua Matematicii și-a lui Grigore Moisil pe care-l iubește dezinteresat. În fapt, iubește tot ceea ce este logic, pragmatic, practic, palpabil. De aceea și UPT, cu-a ei Hidrotehnică trecută, mândru, în CV, de aceea și pasiunea pentru construcții, la modul cel mai serios, căci, vorba lui – nu-i vorbă, e crez – „rămâne ceva după tine”.

Categoric tânăr, Lăzărică are, totuși, peste 21 de ani de experiență în proiectarea și supravegherea șantierului pentru toate lucrările proiectate (o sumedenie!), consultarea și colaborarea cu firme importante din domeniul construcțiilor civile și a infrastructurii de mediu, dar și în gestionarea relațiilor extrem de sensibile și delicate cu organisme internaționale de top.

Noi îl știm că-i deștept, drept e, nu înșiruirile din fișa profesională contează întotdeauna, dar ale sale chiar sunt impresionante: a venit în Familia Aquatim în 2001 – după o etapă importantă la ISPH – ca inginer proiectant și diriginte de șantier și, de atunci, a tot urcat. Manager de proiect pe proiect european ISPA, Ice Water, șef Unitate Implementare Proiecte (UIP POS), consultant, consilier tehnic Direcția Generală. E doctor în inginerie civilă, din 2009, e „meseriaș” dintotdeauna.

Revenind la introducere, Lăză consideră că România este, deseori, încremenită în proiect (și proiecte), exclusiv pentru că-i lipsește spiritul practic.

Pe biroul său, în dreptul filei cu 10 ianuarie, scrie așa: „Trăiește în prezent/Fă tot ce trebuie făcut!”. E valabil și astăzi.

S-a legat de viață ca o liană și a dovedit-o

Chapeau bas, notre chere Liane!

Liana a fost șeful Serviciului IT-Comunicații din Aquatim, însă, înainte de funcții și responsabilități majore, a fost și este…o poveste minunată. Fără să vrea, Liana l-a “trăit„ pe Marcel Proust, căci, da, sufletul nu cunoaște situații de viață fără ieșire.

S-a născut, la Reșița, într-un august fierbinte. De fel ponderată și cerebrală, fata noastră deșteaptă a decis, atunci și doar atunci, că e momentul să dea mâna cu viața…la șapte luni. Leul e leu, oricum a-i privi-o. Tatăl ei a reacționat atât de inspirat: i-a dat numele Liana, pentru că, așa cum i-a spus mamei, „s-a legat de noi ca o liană!”. De fapt, Liana s-a legat de viață ca o liană și, într-o permanentă bătălie lungă, chinuitoare, sfâșietoare i-a demonstrat că o…merită și că e demnă de ea. A fost pariul ei cu destinul.

Ajunsă la Liceul de Informatică din Timișoara, după o generală reșițeană, s-a îndrăgostit de urbea primitoare, dar nu într-atât încât să-și continue studiile universitare aici. De ce? Pentru că auzise că Marele Oraș, Bucureștiul, deținea o facultate revoluționară, numită Planificare și Cibernetică Economică, din cadrul…titanului numit ASE, iar Lianei îi plăceau provocările, era fascinată de nou. N-a regretat decizia niciodată.

La noi, a ajuns în noiembrie 1989, a înființat Oficiul de Calcul, a patentat primul program de personal din Aquatim și multe altele. A fost un șef ferm și drept, cald și omenos, în fapt o admirabilă mamă pentru echipa ei. Acum, este o pensionară solară.

„Nu cred că m-a vizitat norocul de foarte multe ori, dar intrarea în colectivul Aquatim a fost cu siguranță șansa mea! Oamenii, mediul, perfecționarea mea, evoluția mea, acest TOT înseamnă…cei mai frumoși ani!”.

Povestește cu pasiune, trăiește tot așa, e un fluture fin într-un desiș apăsător, prea apăsător pentru ea, prea apăsător pentru toți, duce o melancolie în ochii-i de personaj din insula Capri și-o așteptare mare cât inima ei, e directă și sinceră, am iubit-o din prima!

Lili. Centrul… Centrului de comandă și „Nordul” firmei. Are zâmbetul inconfundabil pe fața-i de actriță italiană? E de bine. Nu-l are? E… de fugit.

Când am întâlnit-o prima dată, m-au impresionat fix în ordinea asta: frumusețea, naturalețea, discreția și bunul simț. (Și cafeaua de masterchef!)

Știți cum se spune? Dacă ești om de omenie, împrăștii lumină și în cel mai negru întuneric, ori Lili asta e: o fată pe cinste, care ne face cinste. Profesionistă si Camarad. Cu majuscule. Cred că e modelul ideal de încredere, căci are fidelitatea în sânge. Cele două vin dintr-o condiție solidă, o educație sănătoasă și repere morale nezdruncinabile. Vreodată.

După ce-o cunoști mai bine, rămâi fascinat pour toujour: istoria a fost marea ei iubire, declarațiile de dragoste (înspre și dinspre trecut/viitor) sunt fidele, la virgulă, știe momente, date, gesturi care au schimbat destine planetare, oameni care au făcut lumea asta, când bună, când nebună, cu o exactitate demnă de-o carieră sclipitoare pe „terenul” care decide vieți, de când… istoria. Am pus și viitorul în frazare pentru că, da!, doar cine cunoaște cu atâta precizie ce-a fost odată poate vedea limpede înspre ce va să fie cândva.

M-am tot întrebat cum, Doamne iartă-mă, o femeie atât de frumoasă reușește să „evite” păcatul superiorității  – definitoriu și mult prea liber, în această geografie, sau istorie… – cum de nu s-a molipsit de „tara” românească și cum de am un astfel de noroc să rezonez cu o așa Lili? Mi-am răspuns la scurt timp: pentru că bunul simț îi curge prin vene… VERTICAL. Și cu ai ei, și cu noi, fără diferențe, fără privilegii, fără favoritisme, fără strategii.

Dragă Lili, mi-ai spus, la un moment dat, ceva. M-a impresionat foarte tare. Îți răspund acum: cred că și tu…

Manuela, inginer chimist, coordonator Compartiment Monitorizare Producție, din 2016 cu noi, cumva dintotdeauna, căci nicio cale a vieții nu este întâmplătoare, dimpotrivă.

După o stagiatură incredibilă, petrecută la singura fabrică de anvelope gigant și semigigant din Europa – Drobeta Turnu Severin – unde a avut șansa de-a lucra exact ca-n Vest, într-o modernizare atipică pentru acele vremuri, adică futuristă de-a binelea (japonezo-italiană-germană), și-ntr-o tensiune fantastică (odată ce gira trimiterea acestora în toată lumea), Manuela a decis să se întoarcă… în „acasă 2”, adică la Orșova. „Acasă 1” se numește Lugoj, părinții ei fiind din zona aceasta de patrie, până ce-au decis, la un moment dat, să se mute în orașul fascinant de pe malul Dunării.

Manuela a fost șef Serviciu alimentare cu apă și canal și-apoi director executiv, la Orșova, dar chemarea familiei, apariția nepoțelului și reorganizarea de “șantier„ personală, toate ne-au adus-o aici, spre bucurie și drag. E blândă și caldă, până nu încerci… Dunărea sau Bega cu degetul, analizează atent oamenii și și-i „împrietenește” doar după ce balanța pare c-ar fi echilibrată (sic!), nu dezamăgește, nu trădează.

Familia Aquatim îi priește, i-a fost greu, la început, să dea terenul pe munca de birou și pe listingurile enorme de XL-uri (Manu verifică, studiază, analizează, supervizează întreaga desfășurare a producției, din fiecare sucursală în parte, pierderi, consumuri de reactivi, de curent, branșamente, racorduri etc, ține relația cu Apele Române și descrierea poate continua), e de-a noastră… milion la milion, cum zice fiică mea!

„Valurile” Orșovei au învățat-o să aprecieze enorm LINIȘTEA, cele ale vieții… LINUL. Două metafore vitale pentru Manuela.

Maria, „BNR”-ul și păzitorul vieților noastre dintr-o perpectivă cheie, cea financiară, magicianul întru Economie și… economie de firmă – căci doar așa poți fi și rămâne a la long profitabil – doamna cu cei mai misterioși ochi albaștri pe care i-am privit vreodată. Cu siguranță, poartă-n ei melancolia Văii Oltului, ambiția săgetătorului și anduranța unei vieți mai dinamice chiar și decât cea mai complexă analiză financiar-contabilă!

De 31 de ani aici, Maria se identifică la milimetru cu spiritul Aquatim, prin certitudini de profesionalism, colegialitate, înțelegere, unitate.

Aceleași repere solide îi stau lipite de suflet oriunde, fie că vorbim despre prieteni, fie despre familia ei mare și frumoasă – toate nepoțelele i-au moștenit ochii de poveste și determinarea-i evidentă de-a zâmbi, întotdeauna, vieții.

Olteancă aprigă, nu s-a lăsat vreodată pradă deznădejdii, căci trăiește după un principiu dedicat exclusiv caracterelor tari: „Dacă eu singură nu mă ajut, nu mă va ajuta nimeni!”.

Forța Mariei vine dintr-un triumvirat tare frumos: inteligență, luptă,  speranță. Farmecul ei vine… dinspre bunica din partea tatălui: una dintre cele mai frumoase fete din sat!

Codul ei personal respectă, la milimetru, Codul Bushido, „Biblia” celor care au rămas în memoria lumii drept cei mai mari promotori ai virtuților capitale: corectitudine, loialitate, curaj, onoare, respect, compasiune, onestitate. Sub semnul acestui 7 magic, Marika și-a făcut intrarea în sufletele noastre și ne-a „transformat” frumos, timp de 38 de ani, fiind un membru de Familie memorabil.

 Maria, Marika pentru prieteni, Mariko San, pentru mine, căci, dacă ar fi fost bărbat, cu siguranță ar fi fost un samurai.

Acum este pensionară, deși nimeni n-o crede, căci nu se vede. Nu s-au văzut, vreodată, anii ei, căci erau, întotdeauna, apărați de-o atitudine incredibilă în fața vieții. Și personale, și profesionale. Nu s-au văzut nici „scurtcircuitele” – doar nimeni nu-i ferit de greu sau de urât – darmite bătăliile cu destinul, când senin ca ochii ei, când întunecat ca cei ai câinilor săi.

C-o fi sângele maghiar aprig, c-o fi moștenirea genetică rară a unei familii pe măsură, c-o fi ursitoarea aia bună care i-a binecuvântat fruntea cu minte, inimă și nerv, c-o fi liniștea unui viitor drum lin prin viață, teoretic, asigurat din start, c-o fi ea pur și simplu, Marika este, categoric, un model de feminitate unică și atât de rară. El combină, fericit, frumusețe cu independență, putere cu inteligență, libertate cu loialitate.

A intrat în Aquatim, la 19 ani, la volanul unei mașini cochete, îmbrăcată ca-n Milanoul ăla fin (sic!), deci de bun gust, nerăbdătoare să demonstreze că noncorfismul unei june rebele poate face priză bună, de ce nu?, cu statutul de… muncitor necalificat: „Mi-am dat jos rochia și bijuteriile, mi-am îmbrăcat salopeta, am primit o ditamai găleata cu vopsea și-am fost trimisă să vopsesc vanele de pe decantoare! Doamne, ce mândră eram de ceea ce făceam!”. Pesemne c-o fi fost vreun plan al tatălui ei – de-o frumusețe rară, așa ca ea, de fapt ea ca el – de-a o determina să facă o facultate, cert este că n-a funcționat. Marika era hotărâtă să se descurce oriunde, dar după propria-i simțire, nu după vreo impunere, căci știa cine este și ce poate.

Marika este modelul meu. Pentru că sunt atât de rare femeile care ignoră reflectoarele ieftine, care se bat până la sânge pentru viața lor, care rămân demne și după furtuni răvășitoare, care nu abdică de la principii și nu proslăvesc mediocrul trecător, ci „greul” rafinat, care, deși și-ar permite să iasă din cercul comun, rămân și rămân la fel. Acestea toate înseamnă compas moral de samurai.

Mariko San, „când cresc apele, bărcile tot deasupra rămân” (Yamamoto Tsunetomo)!

 „Bună seara dragii mei/Fete mândre și flăcăi/Am venit cu voie bună/Să petrecem împreună!

Vom petrece, vom cânta/Inima ne-om bucura/Și vom zice tuturor/Hora bănățenilor!”

Marian, coordonator Compartiment Controlling și Performanță Organizațională, licențiat în Biologie și Științe Agricole, masterate în trei domenii importante care i-au marcat viața profesională, până să ne devină coleg – Spații Verzi, Drept Administrativ, Economia Mediului – fascinat de dreptate, mediu competitiv și… mediu mediu. Mai știi că nu i-a fost predestinat prenumele? MEDIUL și MARIAN țes cea mai frumoasă alăturare, dar și cea mai serioasă provocare, odată ce domeniul despre care vorbim, dincolo de complexitate și fascinație, este, încă și din nefericire, un călcâi al lui Ahile, mult prea sensibil în… acest tricolor.

Fascinat de mic de tot ce-nseamnă puști, pistoale, lege și ordine, „îmbrăcate” toate în sacoul cu carouri al celebrului Mannix (serial TV american polițist) – iarăși M! – Marian și-a dorit și obținut o certificare de suflet, din partea IPJ Timiș, pe un domeniu conex și important din sfera justițiară la modul general, care i-a imprimat copilăria pe veci în destin și a transformat-o din „a fost odată” în „va continua”, cât o fi să fie. Și-o să tot fie.

Cu Aquatim a interacționat practic dintotdeauna, vorba lui, în anii 90, din postura de coordonator al unei direcții importante din Primăria Timișoara, pe problematică de (evident!) Mediu, apoi, în anii 2000, dintr-una și mai apropiată de noi, constatând, după cum declară, entuziast, că aceasta i-a fost calea, fără doar și poate. Din exterior, s-a uitat întotdeauna admirativ, căci l-au cucerit unitatea, știința, cartea, Familia, modul și modelul de lucru, etica profesională. A copiat linia noastră în toate demnitățile pe care le-a deținut și a funcționat exemplar. L-a văzut, de atunci, pe Ilie Vlaicu, un lider și nu un șef, un mentor în care poți crede și de la care poți învăța.

Mihaela, împlinește 31 de ani de Familie, pe 9 iulie, nu se văd și nu se vor vedea, nici pe 10 august! Este economistul nostru serios și atent la orice detaliu, în cadrul Compartimentului Control Financiar Preventiv și e… prevenția întruchipată. Nici nu s-ar putea să-ți dorești un altfel de om, acolo, odată ce datele, cifrele, sumele, termenele, contractele și toate cele (interminabile) au nevoie de-o privire ageră și-o minte atentă. Mihaela este suma calităților pe care oricine și le-ar dori, dacă și-ar dori să fie performant.

Deschide și închide calculatorul, zi de zi, cu “Tot ce faceți să fie făcut cu dragoste” (Corinteni), lipit sufletește – cu totul! – de propria-i ființă, conștiință și faptă, are o filozofie de viață curată, la vedere, este o fată directă, recunoscută pentru faptul că spune ceea ce gândește. Întotdeauna.

De 31 de ani (and still counting), vine cu drag la lucru, marcând și… remarcându-se în diverse posturi potrivite unei absolvente de Științe Economice: casierie, financiar, facturare, salarizare, toate, vorba ei, cu un pozitivism natural, cu plăcere vădită, cu dragul pe care alții îl caută o viață și poate nu-l găsesc vreodată.

Miki, pentru prieteni, este o fericită călătoare peste apa mare (sic!), căci are foarte multe neamuri în Statele Unite, astfel că, dacă se va decide la un moment dat să scrie o carte, va transpune zeci de amintiri incredibile din Chicago, Dayton, Los Angeles, Atlanta sau Phoenix.

Mihaela „scrutează” vremurile prezente cu un amar obiectiv, dar nu abdică de la speranță. Aceea că, indiferent de valurile vieții, lumea aceasta este (deocamdată) singurul loc pe care îl numim ACASĂ. Acasă al ei este întotdeauna… dragoste.

„Sunt sigur că așa a fost să fie și… e foarte bine. Asta mi-a plăcut din start, să lucrez în echipă, să creăm împreună, să fim buni colegi. Suntem buni colegi. Vin cu plăcere la lucru și cu asta am spus totul. Profesional, este ceea ce mi-am dorit, provocările zilnice nu sunt ușoare, dar exact ăsta e tot farmecul, mi-a plăcut și îmi place să lucrez cu oamenii”

Mihai, șef UIP-POIM, 41 de ani și minim tot atâtea căzături la… Enduro Mountain Biking, sportul pe care-l practică și admiră în mod extrem, el fiind chiar unul extrem, deși nu recunoaște. Sportul, nu Mihai. Mihai e (culmea!) un tip echilibrat, cu atât mai mult cu cât nici nu are altă variantă, odată ce, împreună cu o echipă de oameni faini și deștepți, gestionează un domeniu de importanță majoră în Aquatim: proiectele pe fonduri europene.

Absolvent al Facultății de Electrotehnică din cadrul Universității Politehnica Timișoara, Mihai al nostru bifează 17 ani norocoși de Aquatim, companie în care a intrat, imediat după absolvire. A avut un start frumos și motivant, urmat de un parcurs firesc până la urmă pentru un politehnist deștept.

Aici, se regăsește, își încearcă limitele, zi de zi. Îmbină perfect totul: jobul cu pasiunea pentru mountainbikeing sau datu’ cu bițigla la munte – după propria-i definiție. Pentru Mihai, acest sport extrem…nu e extrem deloc, nu e o modalitate de refulare, ci una de încărcare a bateriilor. Nici “urmele” lăsate de hârtoape, poteci sau crengi, pe propriul corp, fașe, ghipsuri și alte cele acareturi medicale, nu-i pot opri setea de adrenalină, căci la pasiuni nu renunți. Vreodată.

Vorba lui, „important este că, după fiecare tură de biciclit, vin la lucru plin de energie, cu mintea limpede”.

Vorba mea, important este că reșițeanul nostru e tonic, pozitiv și empatic. Unde mai pui că, atunci când merităm, ne tratează cu cea mai bună zacuscă din euroregiune. (Mulțumim frumos, doamna Grozăvescu!).

De ce e Mihai atât de special? Uite, de asta: “Prin definiție, sunt un tip fericit. Nu sunt multe lucruri care mă pot doborî, pentru că am învățat în anii ăștia că sunt puține lucruri care merită să te nefericească.”.

“Liana a fost o șefă extraordinară, și ca profesionist, și ca om, întotdeauna alături de noi. Neapărat, trebuie să pomenesc faptul că ne alimenta cu bomboane, pentru un spor evident! E mai mult decât onorant să continui munca ei, sper să fac față provocărilor, precum a făcut ea!”

Mihai, IT-ist cu ștaif… de om perfect normal, fără „mațe”-n urechi sau cipuri prin vene, prietenos peste măsură, săritor oricând, de fapt tot timpul, rac bun, drag și prețios. Rac, 46 de ani, haios, zâmbitor întruna, agitat…tot așa, implicat în tot ce înseamnă interior și exterior de computere (științific, soft și hard), săritor la necazurile inerente, apărute pe teme de…interioarele și exterioarele invocate, ambițios, profi până-n rărunchi, solar, deh, ca toți purtătorii de cleștitori, fan matematică, automatică și, evident, informatică.

“Noi, IT-iștii, suntem oameni fix ca voi! Pui un smiley face la replica asta?… Domeniul cu care mă ocup de 20 de ani, în Aquatim, pe care l-am studiat în facultate (Automatică și Calculatoare în cadrul UPT), e unul extraordinar, fascinant, care se dezvoltă cu…viteza luminii”, zice Mihai, cât se poate de credibil.

Din școală i-a plăcut matematica, apoi, crescând în lumea cifrelor exacte, a înțeles imediat liantul mate-info și provocarea majoră la care te supune acest duo de excepție. Mihai este convins că gândirea analitică este cheia succesului, e fascinat deopotrivă de soft și hard, se și pricepe la ambele, se luptă cu ele zi de zi. Și cu noi, frecvent. Evident, lupta este una metaforică, iar adevărul doar câteodată unul palpabil, căci, bine, recunoaștem, ne și face plăcere să interacționăm cu IT-istul nostru, chiar și când calculatoarele merg strună.

Deține titulatura de șef Serviciu IT, din noiembrie 2018, când a preluat ștafeta de la Liana Iliescu, cea care l-a format, ajutat, susținut întotdeauna.

Nu-i plac doar florile roșii, dar admite că acestea sunt purtătoarele celor mai profunde mesaje.

Cert, nota destinului său este 10!

Mihai, 31 de ani, inginer responsabil contract lucrări UIP (Unitatea de Implementare Proiecte), deci zona dură a „Familiei”, dar asta doar în acte, niciodată-n simțuri sau simțiri.

A venit din Sânnicolau Mare către Timișoara, după o perioadă liceană înclinată categoric spre Uman, pentru a se lupta cu… titanii din Real – Facultatea de Electronică și Telecomunicații, UPT – dintr-o pornire ambițioasă, evidentă până la urmă, atunci când simți că poți: „Îmi plăceau, în egală măsură, literatura, istoria, am fost chiar olimpic, dar și științele exacte, partea tehnică, astfel că am decis să merg în zona celor proclamați drept cei mai buni. Important este să faci bine ceea ce faci, să iubești omul, meseria. Este clar atunci că n-are cum să fie altfel decât ideal!„, mă asigură Mihai.

L-am întrebat cine/ce l-a format atât de matur deja.

Dacă-i vezi familia, așa și e: căsătorit în plină pandemie cu iubirea lui, Daniela, îl va „ține” pe 31 martie, lângă inimă, drept icoană, până la sfârșit, pentru că este data în care și-a cunoscut viitoarea soție, dar și cea în care s-a născut fetița lor, Maria Teodora. Ce cadou/mesaj mai sugestiv de-atât, ce metaforă mai complexă?!

Dacă-l vezi, aici, printre noi, tot așa e. Mihai are o candoare unică, un simț al bunătății vizibil, o hărnicie exemplară și-o implicare totală. Nu e demult cu noi, dar e cu totul! Drumul l-a purtat prin corporații serioase, prin poziții foarte importante, a fost ofertat de nume grele de pe piața tehnică de gen, dar ne-a ales pentru că, fiți atenți! „punem temelia pentru cei de mâine, nu ne împrumutăm… de la cei care vin după noi. Practic, lăsăm o apă sigură copiilor și nepoților noștri și-un viitor sănătos„.

Mulțumesc, si totuși, atâta tinerețe în maturitatea ta!

Mihail, 39 de ani, inginer UIP, performer în știință aplicată sau, în limbajul nostru, semigeniu. Și…de aici începem să scriem împreună, eu și Mihail, povestea lui de viață senzațională. Și povestea, și viața. Cred că este unul dintre cele mai dificile interviuri, nu pentru că ar fi imposibil să găsești numitorul comun într-o discuție cu un super creier, ci pentru că diplomele, bursele, proiectele, titulaturile, BREVETELE sale necesită o concentrare mare, o dată în a le enumera, apoi în a le scrie corect, tehnic, cert științifico-fantastic pentru necunoscători).

A ajuns “aici”, într-un 20 septembrie, acum 40 de ani, la Baia Mare, grație unei mame rusoaice și-al unui tată sas. Paranteză: nu știe nici rusă, nici germană, dar, dac-ar trebui, le-ar învăța pe ambele rapid. Germana, de altfel, a și folosit-o de câteva ori, în experiențe profesionale importante, deci parcă i-ar putea fi prietenă.

Până să fie colegul nostru, Mihai a lucrat la ceea ce a fost, vorba lui, NASA în sistemul energetic românesc, pe scurt ISPE, Institutul de Studii si Proiectari Energetice ISPE S.A– Sucursala Timișoara, ca project manager, șef proiect de specialitate, inginer proiectant secția Tehnologică, în cadrul Compartimentului Termomecanic.

Și atunci, și de atunci, Mihai a avut nenumărate oferte „wow!”, de peste tot, căci exact peste tot i-au ajuns numele și renumele. Este deținătorul a două brevete de invenție (scrise în 2015, acordate în 2020), iar în fișa-i profesională impresionantă se regăsește și onoranta Diplomă a Academiei Române, din 2018, în speță premiul pentru cea mai bună teză de doctorat în domeniul surselor regenerabile de energie „Cercetări teoretice și experimentale privind metode de valorificare energetică a deșeurilor menajere”.

Mircea, economist, Biroul Financiar, ISE la „bord”, după ce-a dat… peste bord doi ani de Mecanică și un an de Drept, asta nu din vreun teribilism juvenil, ci pur și simplu pentru că… se căuta și-avea (de ce nu?) tot momentul s-o facă, atunci.

Acum, vorba lui, cam tot așa stau lucrurile, dorința de nou/altfel/altceva fiind o constantă. Mircea iubește cifrele și biții, a meșterit întruna la computere – fie că erau ale sale, ale clasei în care învăța fiul său, ale prietenilor, vecinilor, colegilor etc – se împacă minunat cu „listingurile” financiare, deci cu meseria-meserie din CV, îl ajută, aici, memoria vizuală de invidiat și, cert, creierul, pe îl are din plin.

Face 50 de ani peste câteva luni, 26 dintre ei sunt scriși cu/la noi. Nici vorbă de comoditate, totul e fidelitate. Și amprenta aceasta rară, de-a ți duce zilele profesionale într-un loc demn de titulatura „Acasă”, deci unul din care n-ai vrea pentru că n-ai avea de ce să pleci.

Pe Mircea l-am cunoscut tot în locul… viciilor (tare bogat în senzații și „culori” umane!). M-au frapat imediat, cum să definesc?, seriozitatea aia bună, modestia certă, emoția ochilor. Cred că asta e: emoția ochilor săi, care ascunde multe și profunde. E, fără doar și poate, un amestec de valuri adolescentine puternice și-un… miez de zi clar ca lacrima. E o certitudine. Asta și în relația cu noi, și în cea, spre exemplu, cu fiul său, prietenia lor fiind una de film american bun.

Dragă Mircea, îți apreciez finețea în a nu-mi refuza discuția, știu că nu ești genul „publicitar”, doar că aceasta nu e publicitate, e mulțumire. Pentru generozitatea de-a te devoala celor care au nevoie, la rându-le, de certitudini. De liniști. De oameni buni ca tine. Viva la vida, deci!

Știați că Bolero este o compoziție muzicală pe care Maurice Ravel a considerat-o un simplu studiu de balet, pentru orchestră, nefiind conștient o bună bucată de vreme de…magia ei? N-avea de unde să știe, pe atunci, că Bolero va face obiectul celei mai largi difuzări dintre toate operele sale, scopul inițial fiind unul tehnic.

Mitică, șef Sector Mentenanță Construcții, serios, echilibrat, omenos.

De ce o introducere pe note, în cazul lui Mitică? Pentru că muzica este aliata lui, un partener de cursă lungă, o certitudine, de-a lungul vieții personale și profesionale, iar duo-ul Bolero/Ravel este farul care l-a ghidat și îl ghidează, fidel, și în senin, și în furtună.

Mitică este omul pe care îl remarci imediat,  pentru căldura care i se citește pe față și care vine dintr-un interior foarte frumos.

Altfel, el vine dintr-o zonă feerică a României, Poiana Sibiului – din fața casei părintești se urcă pe Transalpina – a făcut liceul la Sibiu iar, în 1985, a intrat la Facultatea de Mecanică din cadrul UPT, decizia privind Timișoara fiind luată de dragul surorii sale, care era deja aici.

În Aquatim, lucrează din 1 august 1991, a început de jos, ca muncitor necalificat la Formația de Construcții din cadrul Uzinei 4 Filtre, unde a participat la un proiect major: reparația capitală a filtrului 3. Din septembrie 1994, le-a devenit șef foștilor colegi, fiind numit șef Formație Construcții, postură care l-a incomodat puțin, pentru că, vorba lui, îi era dificil să dea cu barda…când se impunea.

Compania în care lucrează de peste 30 de ani este, cert, un „acasă” frumos, în care vine, zi de zi, cu un drag vizibil și simțibil.

Timpul, pentru Mitică, se scurge foarte repede, acceptă senin că lumea se schimbă – chiar dacă viteza este una care l-ar speria și pe Einstein – și că e musai să ne adaptăm la acest contemporan gen SF, căci, așa cum spune, din punct de vedere științific, se numește progres.

„Un cap bun și-o inimă bună sunt întotdeauna o formidabilă combinație”, a zis-o atât de complet Nelson Mandela, o confirmă unii dintre noi, zi de zi. Mitică…secundă de secundă.

Monica, sufletul și coordonatorul Compartimentului Juridic din Aquatim, mică la stat, mare la sfat (și iute la mânie, fix când trebuie), odinioară fetița de la… Palat, care a decis că dreptatea e cea mai sigură călăuză și cel mai de preț aliat al existenței sale: “Am avut privilegiul de a vizita Palatul Dicasterial de mică, tatăl meu fiind arhivar la Tribunalul Timiș, unde a slujit peste 30 de ani.

Monica n-a plecat niciodată de tot din copilărie, nici când, atrasă fiind de mașina de scris a tatălui, țăcănea în litere, spre disperarea tuturor, nici acum, când domeniul pe care-l gestionează ar putea duce pe oricine direct în pragul de sus al stresului, căci fără întoarcerea la frumosul perpetuu nu poți birui urâtul inevitabil.

Absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității Europene ”Drăgan” din Lugoj, a studiilor aprofundate în Drept Comercial – Disciplina contracte comerciale internaționale – din cadrul Universității de Vest din Timișoara și a masterului în Drept Comunitar la Universitatea de Vest din Timișoara, Monica are în spate 12 ani de „grefierat” la Judecătoria Timișoara și la Tribunalul Timiș și peste 20 de Aquatim.

Monica s-a convins că activitatea de consilier juridic este o profesie a cărei viață este dominată de impredictibilitate, în care planurile și agenda zilnică reprezintă, în majoritatea zilelor, un lux. Provocările profesionale în Aquatim sunt numeroase, complexe, diverse, pentru că și compania noastră este într-o permanentă dezvoltare.

Când scapă din vâltoare, Monica evadează în…albastru. Îi plac locurile exotice, izolate, musai la mal de apă, oamenii cu idei valoroase și cărțile bune.

Prietenă ideală, umăr, sprijin, „pansament”, mângâiere, dă tot, nu cere nimic. E un Rac mic înnobilat c-un suflet mare. În fapt, enorm!

Monica, 36 de ani, șef Compartiment Economic UIP, sătmăreancă aprigă, frumoasă, principială, corectă. De-o viață, vorba ei, în Aquatim (la atâta tinerețe își permite formularea seniorială!), tradiționalistă „bună”, încrezătoare exclusiv în principii solide și-n caractere tot așa. O fată extrem de echilibrată, chiar și-n timpurile prezente total „dezordonate”, profesionistă de manual, colegă extraordinară.

Dac-am avea toți ambiția ei, am reuși, cu siguranță, să mutăm munții. Ne-am consultat rapid și-am decis, tot așa, că încercăm și noi, de mâine.

Se „dedublează” în aromaterapie versus călătorii lungi, e un veritabil alchimist versus descoperitor de locuri noi și un promotor nativ al lui „trebuie să avem inteligența pesimistului, dar tenaticitatea optimistului”, odată ce ar fi bine să înțelegem că optimismul este doar o formă de politețe…

Monica, de peste 10 de ani cu noi, căci tot „Noi” înseamnă și Fundația Aquademica – copilul de suflet și creier și viziune al Aquatim – al cărei manager a fost, chiar de la înființare. S-a regăsit și se regăsește deplin în rolul de facilitator al transferului de cunoștințe germano-român, dar și al fixării noțiunilor tehnice și științifice, într-un mod profesionist, într-un spațiu și-un timp rezonabil, pentru ca noi să fim ca ei. Ca ținta aceasta să devină realizabilă, Monica a mers, impus și indus dedicare, disciplină, sete de cunoaștere, printr-o scurtcircuitare inteligentă a unui traseu pur teoretic, transformat într-unul practic și rapid de-a binelea.  Atuurile ei au fost perfecta stăpânire a limbii germane, munca într-o administrație regională „dată” atât de profesionist parteneriatului dintre România și Germania, felul de-a fi și dorința de-a ști.

Monica via Aquademica a statuat parteneriatele mari cu DWA, GWP, WECF – foruri internaționale de referință pe tematica apei – a pornit povestea frumoasă a colaborărilor dintre noi și ei, a lansat prima conferință internațională pe domeniul nostru specific, numită Eco Impuls, a făcut „podul” între ceea ce ne-am dorit să fim, dintotdeauna, și ceea ce, ușor sau nu, chiar am devenit, în toți anii aceștia, ca un veritabil… inginer mecanic în tehnologia construcțiilor de mașini, transformat într-un expert în evaluarea și reabilitarea rețelelor de apă și canalizare. Cum s-au potrivit cele două? Perfect. Odată ce Monica a sesizat nevoia de specialiști pe partea de reabilitare canal, spre exemplu, n-a stat deloc pe gânduri, dimpotrivă, a zis DA provocării, chiar și unui doctorat în inginerie civilă/hidrotehnică, își poartă acest „afirmativ” cu ea în genă și structură tot timpul, va fi, indiscutabil, și pe viitor, omul noului.

„Dacă echipă nu există, nimic nu există!

Nana, absolventă de Chimie, doctorat în Epurarea Apelor Uzate, șefă a Stației de Epurare (între 1996-2007), respectiv șefă a Secției Canal, din 2007 și până în prezent, femeie puternică, lider iubit, profesionist adevărat. De curând, pensionară. Incredibil, dar adevărat.

“Dacă, în cazul apei potabile, e mai simplu s-o cureți, în cazul nostru lucrăm, zilnic, cu o foarte mare necunoscută: vorbim despre 600 de kilometri de rețea de canalizare în care niciodată nu știi ce aruncă lumea: s-au schimbat produsele, apar substanțe noi, și trebuie să ajustăm în permanență procesul tehnologic de epurare. Provocarea majoră este ploaia. Vorbim despre adrenalină plus știință!“, este crezul Nanei.

Dacă stăm să ne gândim că, într-o zi obișnuită, prin stație trece 1 metru cub pe secundă, Bega are un debit de 12-15 metri cubi pe secundă, iar la ploi torențiale cele șase pompe “se luptă” cu 24 metri cubi pe secundă, provocările echipei pe care a condus-o Nana sunt evidente.

Ea și tot managementul companiei s-au implicat în acțiuni de conștientizare a populației, de protejare a canalizării dar și a mediului înconjurător, ajungându-se frecvent la o repetiție obsesivă, dar atât de necesară: Canalizarea nu este coș de gunoi!

După fiica ei, Cristina, al doilea copil este Stația de Epurare. Nana a fost martor la absolut toată retehnologizarea ei, una imensă, extraordinară, metoda ideală de învățare, de profesionalizare. Așa se învață Epurarea, așa se învață orice, totul până la urmă.

Nana e convinsă că omul se definește prin prisma copilăriei, că aici stă cheia viitoarei personalități a fiecăruia dintre noi, a ei a fost una extraordinară, de aici și lumina care-a însoțit-o dintotdeauna.

Narcis, 35 de ani, consilier juridic, opt ani de… noi, rac de-al meu, prieten de-al nostru, băiat bun – că sensibil n-am voie să zic – direct, fairplay.

Ne știm de când ne-am angajat aici, prin prisma “filiației” zodiacale (sic!), deci a multor pasiuni comune. Evident că-i plac ieșirile în zone cu mare (sau ocean) și mult albastru, animalele, oamenii buni și gesturile frumoase.

Narcis este cel care n-a uitat vreodată de “criminala” lună martie (da, da, bărbații recunosc greu acest detaliu nu doar stilistic), în raport cu colegele lui, avem zeci de amintiri colorate și ipostaze fericite, pentru că la braț cu un deloc banal ghiocel chiar se face primăvară, iar când îl primești din partea unui băiat special… e vară-n toată regula!

L-a avut pe Nick, un cățeluș minune despre care povestea, întotdeauna, cu o inimă mare. De când el… a plecat, golul a fost umplut, fericit, de Luna, o ea cu fața de semi astru, jumătate albă, jumătate neagră. La insistențele soției sale, Mădălina, au tras o fugă până la o asociație din Arad și-au salvat frumusețea asta de cățelușă (confirm, am văzut-o!), care le-a luminat viața. Așa-s oamenii buni, fac gesturi mici în chestiuni mari, fără tam tam, dar ce… ham ham! de-acum în casa lor!

Dincolo de dosarele care-i ocupă biroul și gândurile, Narcis are timp și de sport, și de gătit. Îl relaxează deopotrivă. Vorba lui, în pandemia asta nenorocită, a făcut, la greu, mâncărurile favorite, pizza și hamburgeri, cu aplauze la scenă deschisă: Mădă și prietenii l-au decretat priceput peste măsură. Eu decretez că Narcis e un prieten din cei rari, de zile mari!

Nicu, 49 de ani, la noi demult, cu noi întotdeauna. Om tare harnic și tare bun. Greu îl scoți din… el, căci așa a decis să-și ducă viața, ermetic față de exteriorul imprevizibil, protectiv inteligent, discret și modest.

În toate acțiunile de forță ale Aquatim, el și echipa din Epurare au fost salvarea noastră. Nici n-am simțit când s-au mutat, împins, aranjat și aliniat la dungă toate chestiile alea grele și întortocheate, dar nici ei n-au simțit c-ar fi vreo povară să facă front comun cu fetele de la Comunicare, vreodată, niciodată. Repet, așa-s oamenii buni.

Dragă Nicu, te-am ales, astăzi (a fost un astăzi special), pentru că-mi doresc din tot sufletul ca Sfântul tău – Nicolae cel iubit de toți – să-ți fie umăr și sprijin, pansament și medicament, liniște și speranță, putere și credință!

Nu știu de ce ne sunt date încercările grele, nu știu de ce s-a inventat suferința, nu știu de ce nu vine la pachet și cu un leac magic, dar știu că sufletul se hrănește ȘI din amintiri, ori hrana aceasta e vitală. Ea te ajută să mergi, drept și ferm, înainte, privind, din când în când, înapoi, atunci când ai nevoie de „aer”. Să știi că „respirăm” împreună cu tine!

La mulți ani! Sunt sigură că Sfântul Nicolae îți va fi întotdeauna un prieten desăvârșit, dar și noi!

Oana: în cazul ei, chiar este un 13 cu noroc, căci vocea și imaginea Aquatim, alias purtătorul nostru de cuvânt, a sărbătorit recent acest număr „tare” de la intrarea în familia companiei de apă și l-a marcat cu zâmbetul pe buze.

Are 37 de ani, este mămica unei minuni de Eduard, luptătoare pentru cauze nobile – cum îi place să se definească – implicată întotdeauna în rezolvarea crizelor, deținătoarea unei diplome care întărește și confirmă asta: în clasa a VIII-a, diriginta ei i-a oferit-o pentru curajul de-a-și spune, întotdeauna, punctul de vedere.

Puțin căpoasă, dar fix cât trebuie, Oana dă, rar, nas în nas cu pesimismul, preferând atitudini prietenoase interiorului ei și drumului ei prin viață, care n-are cum fi altfel decât lin și senin.

Peste câteva luni, Oana va fi din nou mămică, postură care-i stă tare bine, și pe exterior, și pe interior. Ne va părăsi din nou, dar, ce vorbesc, Oana nu ne părăsește vreodată, avem experiența „Edi-Tedi”. Se anunță, așadar, doi ani de… schimbat pamperși versus telefoane cu Familia-i din Comunicare, de preparat lapte versus discutat… Raport anual.

E o fată pe care, categoric, a schimbat-o maternitatea, a scos-o din zona „Merkel” – cum o defineam eu, glumind – adică o idee prea serioasă pentru lumea asta și așa, pe alocuri, ironic de scorțoasă.

Oana, să-ți dea Dumnezeu un Edi the second, la fel de special, sau o Eliza de poveste, în fond tot ce-ți definește oaza stă sub aceste imperative!

Oaza, alias Stația de Epurare

„Cine trage mirosul ăsta în piept, o dată, nu mai pleacă de aici, vreodată!” ar fi motto-ul perfect pentru bravii noștri oameni ai Epurării.

Situată la… capăt de lume, după Solventul, într-un exterior searbăd, fără vlagă, Stația de Epurare Stan Vidrighin e ca încăperea aia din povești: o deschizi și rămâi mut de uimire. Verde ea, verde natura interioară. Miros de iarbă proaspăt tunsă, flori în toate colțurile și ovalurile, câini prietenoși și colegi frumoși. La unison. Nu e prima dată când observ că, aici, albastrul e mai albastru decât în oraș, lumina e pură și puternică, aerisită cumva, liberă. Ironic, nu? Știm cu toții ce se descarcă într-o stație de epurare, zi de zi, ceas de ceas, și, totuși, la noi e… limpezime, claritate, seninătate. Și, totuși, cum de? N-am găsit de-acum explicația, ci de când i-am cunoscut pe „epuratorii” noștri, să tot fie, deci, vreo opt ani. Simplu, ei!

Lucrează în condiții „olfactive” grele de tot, în sinusoide climatice la fel, în vijelii, căderi nervoase de ploi, deci furie implicită a mecanismelor stației, în telefoane (nocturne sau ultra matinale) de genul „îmbracă-te ACUM și hai!”, în stres pe care nu vi-l puteți imagina, dar mă puteți crede pe cuvânt.

Ca un lider adevărat, fosta șefă a stației, Nana – proapăta noastră pensionară – i-a crescut/format/educat/lăsat uniți, Adi îi ține tot așa. E o taină mare, care se reține ca atare și care se poate urma, evident, căci face doar bine. La noi în companie, se împrăștie dintotdeauna.

Sunt oameni care lucrează de peste 30 de  ani, aici, și care n-ar vrea nici măcar să… se pensioneze, căci, fără această oază, le-ar fi tristă viața. De unde știu? De la ei.

Sveti, spre exemplu, operator epurare, are 35, nu la pantof (sic!), ci la cartea de muncă, nu l-a deranjat vreodată să lucreze contra cronometru în intervențiile de noapte, nici în cele de zi, la curățatul canalelor sau deblocatul utilajelor, în vremea premodernă sau acum, când adevărata uzină este una de standarde înalte. Admite că, la începuturi, era infinit mai greu, însă ECHIPA, spiritul de  prietenie și colegialitate, FAMILIA de aici, toate acestea l-au și i-au ținut bucuroși și uniți, întotdeauna. Consideră că „suntem puțin așa, într-o margine, nu însă și izolați”, că, da, natura, la ei, are alte culori și stări, că optimismul și credința sunt salvarea, că nicio muncă nu este rușinoasă, că trebuie să te implici, că șefii și colegii fac totul în viața profesională. Cei noi, mai zice Sveti, se integrează repede în oază, iar cine e refractar… renunță de bună voie la frustrări, căci sare în ajutor Familia. De fel, e optimist, de soi, e sârb din Banat, s-a impus toată viața lui într-un mod elegant, cu tot cu sângele-i clocotitor. Îi e dor de-o Lepa Brena (ca, atunci, pe stadionul Dan Păltinișanu), n-ar zice nu nici unui Bregovic de odinioară, la braț cu-ai săi tovarăși din Bjelo Dugme. Are o fată mare și frumoasă și-o viață tot așa. Energizantul lui? Optimismul. Plus bicicleta cu care vine la lucru, de 32 de ani. Și-o să mai tot vină.

Dacă-l întrebi pe Adi cum ar comprima cei 32 de ani petrecuți la Epurare, cu o tinerețe imortală, întipărită pe chip, și-un zâmbet poznaș, îți răspunde pe loc: „Cine trage mirosul ăsta în piept, o dată, nu mai pleacă de aici, vreodată!”. L-am găsit cu o pungă de cireșe în mână, hrănindu-i pe cei trei crai canini, pardon doi crai și-o crăiasă, dintr-o dragoste vizibilă. „Le aduc mâncare de acasă, asta facem mulți dintre noi, de fapt aproape toti. I-am sterilizat, civilizat, educat și sunt prietenii noștri pe viață. Pufi e hoțomanul șef. Într-o iarnă, am lăsat mașina deschisă. Eroare majoră. La vreo cinci minute, se plimba, țanțoș, cu bunătatea de cârnaț în gură, satisfăcut că m-a păcălit. De atunci, i-am trecut pe cireșe. Glumesc. De atunci, îi iubesc exact la fel!„. Dar… cireșe chiar mănâncă. Și-și privesc prietenii umani cu o mulțumire imensă.

Feri. Cine nu-l cunoaște pe super operatorul, regizorul și scenaristul Aquatim, omul cu trepiedul, camera și surâsu-i de om serios și asumat? Bașca și pompier, căci are, în exclusivitate, un echipament de revistă. Este lăcătuș mecanic, din 1989, este argint viu dintotdeauna. „Munca grea unește oamenii. Pe bărbați îi provoacă munca grea, asta este o convingere. Oamenii de aici sunt minunați. Cred că toți au funcționat după principiul lui „dacă reziști în Epurare 3 zile, de aici ieși la pensie!”, iar cei nou veniți îl urmează, la rându-le. Amintirile acestor ani incredibili, pentru mine, se leagă de Nana, categoric. Un șef bun mai trebuie să te și laude din când în când, iar Nana a făcut asta tot timpul. Ne-a oferit încredere și susținere. Și vorbe bune, ori de câte ori acestea s-au cerut. Ne-a întrebat de familii, ne-a ajutat și susținut, ne-a format și pe noi astfel. Când intri într-un sistem cu  oameni corecți te integrezi sau pleci singur. Noi rămânem!”.

Ionuț e în Familie doar din 2019 și vine să confirme, involuntar, cele spuse de către veteranii Epurării (în ani scriși, nu simțiți), căci i se citește pe chip bucuria apartenenței. S-a integrat imediat, îi place, rezonează cu acest spirit al colegialității nedisimulate și-al prieteniilor sincere. Vine cu drag la lucru, e, cert, un element de echilibru (e foarte cald și calm) și un inginer serios și dedicat mentenanței curente a stației. I-ar plăcea să ne vedem mai des în cadre neconvenționale, iubește muzica și dansul, am pus la cale o discuție de… punere la cale a unui party estival, detaliile vor fi transmise prin Pufi.

E doar o parte a oazei de la Epurare. Povestea aparținătorilor ei merge prin viață, pe viață!

Octavian, Tavi pentru prieteni, deci pentru noi toți, căci nu există coleg în firmă care să nu-l iubească.

E bunătatea întruchipată. Și seninătatea, și empatia, și bucuria. E o fericire în toată regula băiatul acesta tânăr și frumos și ambițios, e fanta aceea de lumină, într-o zi ploioasă, pata de culoare de pe-o schiță în creion, zâmbetul larg într-o plină dramă… mai zic? Aș putea continua la infinit și m-ar susține, la unison, „marea” de 900 de angajați, știu! Nu cred să fi întâlnit vreodată atâta omenie la un loc, bun simț care excede prezentul, sensibilitate cât să nu-l trădeze total (știm că bărbații fug de asta), doar să-l înnobileze special.

Tavi are 33 de ani, împliniți pe 11 ianuarie, o fetiță de 3 ani, o familie de 3 stele Michelin și o viață minunată. În ambele „case”, particulară respectiv profesională.

Absolventul Facultății de Construcții Civile din UPT a venit la noi, de mic, vorba lui, adică de zece ani, decis să se lupte inteligent cu problemele complexe din cadrul Unității de Implementare Proiecte, fapt confirmat rapid, dar și să accepte provocări noi, fapt confirmat recent: noua sa titulatură este aceea de șef Birou Urmărire Investiții, pentru că, pur și simplu, merită.

Dincolo de bonomia-i rară, Tavi are în buzunarul drept ambiția Balșului din inima Olteniei – greu mi-a fost să înțeleg această alăturare, odată ce n-are strop de manifestări aprige, specifice locului –  și-n cel stâng echilibrul/cumpătarea în absolut tot ceea ce face. Se recunoaște fără rezerve în tiparul Capricornului – oficializat drept cea mai serioasă… parte de cer din noi – nu-și ascunde vreodată blândețea nativă, e convins că excepțiile nu fac altceva decât să întărească regula, iubește necondiționat oamenii și ciocolata.

Tavi e cuceritor pentru că… este!

 „Citesc enorm, o carte pe săptămână. Din toate domeniile și genurile. Cei care nu citesc, nu simt mirosul hârtiei, nu știu ce pierd”

Petrică: l-am “văzut” bine în urmă cu vreo șase ani, atunci când, într-o conjunctură solară și destinsă, i-am surprins melancolia, în timp ce privea adânc marea și recita niște versuri, cred că din Eminescu.

Mi-ar fi plăcut de el oricum, și dacă și-ar ascunde sensibilitățile pe fundul mării, și dacă le-ar aduce la liman, și dacă…pentru că respect omenia și admir buna cuviință de când mă știu.

Petrică este șeful Serviciului Administrativ și Patrimoniu din Aquatim, bănățean din Sânmihaiu Român, crescut în spiritul bunului simț funciar, vorba lui, absolvent de Drept, ambițios, iubitor de oameni și meserie, A venit aici, în anul 2004, după o admirabilă carieră în administrație, ca secretar al primăriei natale, unde și-a câștigat locul după o selecție complexă și grea. Din 2006, conduce Serviciul Administrativ și Patrimoniu, funcție complexă și mai mult decât dinamică, odată ce are pe umeri, după cum urmează: administrativul, cu toate serviciile, arhiva, urmărirea în exploatare a construcțiilor, patrimoniul, în fapt, unul dintre cele mai verificate departamente din Aquatim de instituțiile statului.

În ultimii ani, a dus o muncă titanică, de mutare a serviciilor destinate special clienților, în locația de pe strada Enric Baader, căci de la pereți, cabluri, mufe, birouri, scaune, computere, oameni, totul a presupus o cursă contra cronometru, pro consumatori. E mulțumit de rezultat și consideră că este evidentă creșterea calității serviciilor, dar și a gradului de confort al clienților, fără a fi doar o sintagmă. Call Centerul Aquatim e un succes.

Devotat echipei lui de 41 de oameni, la rându-le devotați lui, Petrică e pregătit oricând să ia mătura sau lopata în mână, dacă e nevoie, dar și cartea, atunci când vremurile o cer, ori ele o cer!

Valoarea unui om este dată, cu siguranţă, şi de puterea amintirilor impregnate în mentalul celor cu care a interacţionat sau interacţionează. Contează cât de mult timp vei fi ţinut minte, de cine şi pentru ce, aşa se spune şi adevărat este!

Petru Hidiș, directorul nostru de Producție, acum pensionar, dintotdeauna memorabil.

Absolvent al Facultăţii de Construcţie, specializarea Construcţii Hidrotehnice, din cadrul Politehnicii Timişoara, cu un “stagiu” profesional alert şi consistent, de 16 de ani, în marele domeniu tehnic – 5 ani pe şantier, 7 ani în proiectare, la Institutul de Studii şi Proiectări Hidrotehnice, 4 ani la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Gospodărirea Apelor – Petru Hidiş a venit la noi, pe întâi martie 1991. Cum nimic nu e întâmplător, Mărţişorul i-a purtat noroc tânărului inginer, care a intrat în companie, pe postul de şef formaţie Reţele Canal.

Traseul profesional propriu a fost unul meritoriu, astfel că în 1998 devine şef Serviciu Tehnic, în 2000 şef Secţie Tratare Apă şi, din 2005, director de Producţie.

Cele mai frumoase amintiri pentru Petru Hidiş sunt cele legate de… creativitate, căci, da, este posibil ca şi într-un domeniu atât de restrictiv să-ţi exersezi imaginaţia. N-ar fi putut avea o carieră atât de strălucită dacă n-ar fi fost un om al echipei, dar şi un om care apreciază şi motivează, la rându-i, oamenii. A format o echipă extraordinară cu directorul general al companiei, Ilie Vlaicu, îl vizitează și ne vizitează periodic. E un dor fizic, născut dintr-o mare iubire. De Aquatim!

Convins că oamenii, buna colaborare, motivaţia şi aprecierea sunt elemente cheie pentru ca o companie să fie de succes, Petru Hidiş a fost un unificator care a ştiut să-şi ţină şi susţină echipa, aproape 30 de ani: “Dacă fiecare dintre noi doi avem un măr şi facem schimb, vom avea tot câte unul, fiecare. Dacă, însă, avem fiecare câte o idee şi facem schimb, vom avea categoric două!”.

Ramona, zona tehnică (Biroul Auto), nu mai puțin captivantă sau nerutinată să-i zicem, de fapt, ce vorbesc? Ramona n-are cum să fie, vreodată, omul doborât de uniformitate, banalitate, monotonie, doar e mămică de campioană, și nu de orice fel, ci de campioană mondială.

Pe Michelle ați cunoscut-o din materialele Aquaștiri, devenite știri naționale, acum merită să o “citiți”, musai într-un registru admirativ, emotiv, cât se poate de cald și pe mama ei, căci, dacă nu era… leoaica de Ramona, această veritabilă proporție de aur a familiei Lancea n-ar fi fost atinsă.

Are emoție în ea cât cele două centuri mondiale de kickbox ale fetiței sale, un tremur sufletesc rar și-o dedicare majoră în absolut tot ceea ce face, fie în Aquatim, fie acasă. Excesul sensibilității trece, genetic, dincolo de propria-i campioană, Ramona nu “practică” egoismul, individualismul sau mândria, dimpotrivă, toate antonimele lor, și cu moț dacă s-ar putea.

Fericirea, în opinia ei, se împarte, binecuvântările se oferă și altora, ca să nu fie lacrimi. Ba da, însă doar ca ale ei: multe/foarte multe/extrem de multe/cele mai multe, încărcate de bucuria și împlinirea unei vieți care-a venit la pachet cu cel mai de preț trofeu: Michelle, notre belle. Felicitări, Ramona, Lancea a fost aruncată în Univers și grație ție!

Răzvan, 34 de ani, analist Resurse Umane, absolvent de Științe Politice și Jurnalism, master în Jurnalism, născut… de ziua lui, adică astăzi. Până la urarea de „La mulți ani!”, hai să vă povestesc puțin despre acest tânăr cu principii solide și-o moralitate rară.

E un devorator versat de cărți exclusiv bune, pasionat patentat de Cultură și Istorie – da, cu majuscule, căci așa se scriu ele în gena lui specială – cu o abordare profundă a vieții și o maturitate simțibilă în orice discuție.

Nu i se pare deloc întâmplător că a venit pe lume într-un 1 decembrie, simte încărcătura acestui moment important, nu se ferește să admită că este patriot, deține un set de valori, drept dar și har, în coordonate pure. El s-ar transpune așa: „România nu se rezumă doar la problemele pe care le are, ci la datoria fiecăruia dintre noi de-a ne iubi între noi, de-a ne manifesta patriotismul oricând, prin ceea ce gândim, simțim, spunem, facem, prin înțelegere, toleranță, ajutor. Să nu fim ipocriți și să nu fluturăm drapele doar în anumite momente, ci să-ntindem hora mare, sincer, realist„ – așa glăsuiește sărbătoritul nostru de astăzi și ce frumos sună!

Profesional, se regăsește în Familia Aquatim, pentru că, ori de câte ori s-a lovit de vreo necunoscută, a fost ajutat și îndrumat, definește relațiile cu colegii lui drept excelente, iar atmosfera noastră îi priește. În egală măsură, se regăsește în scris (Jurnalismul este o „boală” grea, dar atât de ofertantă), sport, discuții cu oameni sinceri și calzi. Precum el.

Rămâne fidel sistemului său de valori morale, nu se va clinti un milimetru, are încredere oarbă în familia lui și în Dumnezeu.

 „Cred că raţiunea de a fi a omului este să facă bine. Binele este unitatea de măsură a lumii în care trăim. Prin urmare, am căutat şi caut să fac bine. Celor cunoscuţi, dar şi celor necunoscuţi”

Robert, consilier. În scripte, cu noi, din 2014, în fapt, dintotdeauna, căci apa, arta, creația, cunoașterea, tehnica și imaginația n-au cum fi altfel decât lipite trainic, în „cărămizi” solide și musai creative. Asta, dacă înțelegi viața în profunzime, ori Robert e maestru (și) aici. Apa poate curge poetic, dacă știi s-o „alinți” și s-o împrietenești cu lumea, poezia poate „ridica” citadele, teoretic fade, practic infinit imaginative, dacă țintești căldura din totul ce ne înconjoară, căci frumusețe suntem!

Colegul nostru este scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. A primit numeroase premii și distincții atât în calitate de scriitor, cât și ca ziarist, iar Președinția României i-a acordat ordinul „Meritul cultural în grad de cavaler”.

Ne știm de… o sută de ani, din perioade line și senine ale unor studenții diferite, dar sublime, din timpuri cu aromă de cămin și gust de pâine prăjită cu muștar, din vieți ușoare – atunci, nu înțelegeam asta – interesante, incitante, inedite.

Robert a îmbinat, original, Construcțiile cu Arta și Designul, cele două facultăți având misiunea firească – a dovedit-o Măria Sa, Timpul – de-a-l poziționa în ecuația geografiilor culturale locale, naționale, internaționale, pe podium/podiumuri răsunătoare. Se spune că-ți poți descoperi menirea oricând, severineanul nostru a simțit-o, cred, dintotdeauna, astfel că drumul lui a fost scris, înainte de-a fi conștient că exact scrisul… îl scrie. Deopotrivă, cunoștințele tehnice au mers, umăr la umăr, în viața-i ca o… uzină de apă, astfel că, acum și aici, se regăsește și remarcă drept unul dintre păzitorii ei speciali, matematic, dacă vremea „plânge”, artistic, dacă vremurile „râd”.

Sergiu, șef Birou Achiziții Publice, absolvent de Hidrotehnică, master în optimizarea sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, 38 de ani și-un catamaran de vise! Iubește, deopotrivă, marea grecească – ce i se reflectă-n ochi, într-un mod aparte, consistent, adânc, puțin rece, dar asta doar până-l cunoști – precum și tom(n)ul profesional impresionant, generat de dosare mii, concentrare interminabilă, studiu complex perpetuu.

Practic, e îngropat veșnic în hârtii importante, are o responsabilitate zilnică enormă, dar și-un mod „exclusivist” de gestionare a situațiilor de criză: e calm, când ți-e lumea mai… agitată, căci, pur și simplu, e stăpân pe creierii și nervii lui. Desface permanent nodul gordian, cu un zâmbet dezarmant și-un aer de Zorba amestecat cu Hemingway.

Pe mine, Sergiu m-a cucerit în clipa în care l-am văzut plimbând-o pe Akira, o cățelușă husky, de-o eleganță rară și privire de prințesă siberiană. Se iubesc enorm, se vede și cu ochiul ne albastru (sic!), fac un trio de poveste cu Oana, cu siguranță viitoarea soție a colegului nostru și vor fi, tot cu siguranță, un cvartet sublim cu viitorul bebe al familiei care, nu trageți!, va veni la timpul potrivit.

Când îl doboară problemele… le analizează tipicar și le anulează chirurgical, bucată cu bucată, până dispar. Dacă, totuși, unele se încăpățânează să-i strice starea, soluția stă în jazz și electropop. Și-n natură. Și-n plimbare.

Când se va „plictisi” de tinerețe, va fi un senior distins, în Elada, pe-un mal de mare, de mână cu Oana și obligatoriu alături de fratele lui care îi este… mai mult decât suflet drag. Știți, da? Iubirea totală e indescriptibilă. Starea pe care mi-a conferit-o Sergiu, cât am stat de vorbă, la fel.

Sorin, 47 de ani în buletin și 30 de Aquatim, agent de pază sediul central, om ieșit din tiparele vremurilor haine, căci el este format în timpurile bune.

De la început, ne-a frapat bunul simț, nu pentru că nu l-am deține și mulți dintre noi, ci pentru că forma în care și-l arată este – ce trist! – nepermis de rară, într-o lume normală…

Postul lui presupune, ad litteram, să stea în holul principal, la pultul de primire, pe scaun, ori de câte ori nu interacționează cu clienții. Galanteria lui, manifestată și de 50 de ori pe zi, dacă e cazul, îl determină să se ridice tot de atâtea ori în fața noastră. Cu gesturi firești, venite dintr-un ADN elegant, smerit și respectuos, primit în dar, ca HAR, de la părinții lui. Are ochii blânzi și triști, statura pe alocuri (prea) umilă, atitudinea modestă, de stai să te întrebi de ce oare bunul simț se împarte atât de neliniar: la unii deloc, iar la alții în exces?

Eu l-am întrebat cu voce tare, strângându-i mâna și îmbrățișându-l. Mi-a răspuns, emoționat, cu privirea în pământ, că el așa a fost învățat de către cei care i-au dat viață, că respectul se câștigă, oferindu-l necontenit, că lumea de odinioară (el nefiind octogenar) a fost, categoric, mai bună, că cea prezentă este, tot categoric, bolnavă din această perspectivă, că el nu se va schimba vreodată, căci doar așa „respiră”: bun cu oamenii. Cu toți oamenii.

Sorin nu este static defel, astfel că, după serviciu, acasă, lângă Timișoara, împrăștie toată energia deținută, direct în grădină. Este însoțit veșnic de… Bobiță și Tomiță, echipa mortală de necuvântătoare haioase, câine – motan, fidelă lui exact în aceeași măsură în care ne este și el fidel nouă. Adică total.

Dragă Sorin, mulțumim că nu ne lași să pierdem… patina timpului tău bun, ar fi ideal să ți-o „fure” lumea-ntreagă!

Teo, a fost șeful Biroului Urmărire Investiții, cam serios de felul său, introvertit doar atât cât trebuie – susțin cei care-l cunosc foarte bine, un personaj interesant cu o poveste așijderea. Acum, pensionar… ce ironie fericită, să arăți astfel și să te numești pensionar.

Absolvent de Construcții Instalații la Universitatea Politehnica Timișoara (1984), Teo respiră acest domeniu prin toți porii. Cu ani mulți de șantier greu în spate, cu inevitabila mâncare de nervi (pe care ți-o poate descrie în toată „splendoarea” ei doar cineva care a muncit zi-lumină, în condiții nu tocmai prietenoase, cu oameni nu chiar comozi), dar și satisfacțiile aferente finalului de proiecte majore de infrastructură, colegul nostru a preferat, la un moment dat, să opteze pentru varianta „birou”, deși nici aceasta n-a fost propriu-zis comodă…căci n-a fost birou deloc.

Teo a fost șase ani șeful Biroului Apă-Canalizare din Primăria Timișoara și a răspuns direct de Aquatim, perioadă în care a construit un parteneriat solid cu compania noastră, astfel că pasul făcut, în 2006, a fost unul cât se poate de firesc. Venirea în familia Aquatim a fost de bun augur pentru că s-a simțit în largul lui, perfect integrat într-o ecuație profesională de top.

“În tinerețe, la Oradea, am jucat rugby. Am avut un antrenor-mentor extraordinar! După un meci pe care l-am câștigat, deși tare mândru de noi, n-a omis să ne transmită…ceva ce m-a marcat. A zis așa: băi, băieți, dintre voi, câțiva vor alege rugbyul profesionist, unii dintre voi vor și performa, însă rețineți că, oricât de bun ai fi pe teren, vine momentul în care trebuie șă ȘTII să te retragi din teren, ca să eviți să te fluiere publicul!”. Onorați să ne fii prieten!

„Cu ce m-am ales în viață?” Tu? Cu TOT!

Valentin, Vali pentru toți cei care-l îndrăgim, director Comercial, om în primul rând și întotdeauna. Bănățean în țoale faine (grație soției care-i poartă frumos de tot de grijă ȘI stilistic!) din, vorba lui, metropola Belinț, Babșa, Vali vine în acest prezent incert cu emoția unei copilării extraordinare, a unei adolescențe complexe, a unei „tinereți fără bătrâneți” minunate, toate așezate, mătăsos,  în buzunarul din dreptul inimii.

N-ai fi zis că îl guvernează sensibilitatea, nu pentru că postul important n-ar permite-o teoretic (evident c-o permite!), ci pentru că… așa am ajuns să trăim, în grabă, calluri, zoomuri, în adrese/mailuri/telefoane rapide, uitând, NEDREPT, s-o observăm la cei din jurul nostru.

Așadar, Vali are emoție cât pentru tot Banatul, deși e inginer chimist, deci tehnic, are un suflet enorm, deși se „desfășoară”, din 2016, în directoratul Comercial, deci mâncător de energie, are nostalgii puternice, deși a mâncat audit și achiziții pe pâine, deci domenii care te pun pe gânduri și-ți provoacă insomnii.

A intrat în Aquatim în 2004 ca inginer achiziții, a ajuns șef Birou Audit Intern (brrr!), apoi șef Serviciu Achiziții și-a culminat cu această nouă și importantă poziție în firmă. Vali a pus bazele auditului intern, a muncit, cot la cot, cu dragul și regretatul nostru Cornel Șchiop, duce, stăpân pe el, mai departe, moștenirea acestuia.

Dragă Vali, Bega Belinț, Azur Timișoara, partea frumoasă a vieții, de atunci și de acum, emoția și simțirea, nostalgia și respectul să-ți fie amulete imortale în drumul lung pe care îl avem încă de parcurs, împreună, în Familie!

 „Pun foarte mult la suflet, mă afectează anumite vorbe grele, pentru că știu cât muncim, cum ne implicăm, cât consum fizic există!”

Valentin, 37 de ani, timișorean, absolvent de Hidrotehnică, masterand și doctorand, băiat bun și deștept. Și foarte rezistent! Munca lui presupune… pfff… dacă le-aș înșira pe toate, ați crede că exagerez, o să încerc, așadar, să le comprim: Vali este creierul unui veritabil centru de comandă tehnic, șeful a cinci grupuri de lucru, toate pe problematica rețelelor de alimentare cu apă, de la sectorizare, implementare portal, gestionare avarii de conductă, asistență tehnică – liantul între constructori, primării, proiectanți – „împărțit” zilnic, oră de oră (e mult spus, în fapt e minut de minut), între telefoane, mailuri și mesaje, 70% fiind urgențe, toate cu scopul final evident: protejarea consumatorilor. Vali este un… consum nervos continuu, însă doar teoretic. Practic, este extraordinar de calculat, gestionează perfect stresul și tensiunile inimaginabile, singurul său inconvenient fiind timpul, dar el nu intră în sfera strict personală, căci este demult… pandemic.

Conștient că suntem expuși riscului de-a lua pe noi totul, pe merit au ba, nu abdică vreodată de la acest soi de realism ponderat, cu „temporizator” de nervi și „accelerator” de performanță, a la long. Ca dovadă, aeru-i de pașnic veritabil, într-un… tot veritabil cuib de cuci general.

Este cu noi din 3 martie 2010, a venit direct de pe băncile facultății, a învățat și acumulat, a mers doar înainte, n-are niciun gând să schimbe cursul. Este șeful Sectorului Mentenanță Corectivă Rețele Apă, face față cu brio poziției deloc ușoare. Se simte de-al Familiei, respiră acest spirit, îl definește simplu „Împreună, la bine și la greu!”, punctează susținerea, respectul pentru meserie, mândria și excelența, obligatoriu cu câte un semn de exclamare pentru fiecare dintre ele.

  „Să fim sănătoși, să putem munci, să avem noroc și…pusi, pusi, pân’ la pensie!”

Vasilică, vreo 50 și ceva de ani, dar cine-l crede, când poartă cu el o veritabilă tinerețe fără bătrânețe. La fel de senin, poartă și halatul albastru, devenit practic un brand propriu, în care trebăluiește non-stop în instituția care NU se poate defini decât cu el în prim-plan. E, cred, cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată, ajutorul nostru în absolut orice, munca fizică fiind pentru el a doua natură.

Nici cu consilierea psihologică nu stă rău, căci Vasilică e șalul nostru de vreme rea, colegul care, întotdeauna, are o replică de îmbărbătare, o poantă la care râzi trei zile minim, un zâmbet sincer, o lumină colorată-n tonuri calde. Noi, fără el, suntem incompleți, el, fără noi, este – admite, zâmbind copilărește – puțin nefericit.

E prietenul de temelie, de zile bune și de zile rele, în momente de rateuri sau de targeturi atinse, e o constantă ce nu se schimbă și nu se va schimba vreodată. Vasilică te înveselește, dacă afară-i gri, te energizează, dacă nu ți-a ieșit ceva. E omul bun, pentru că asta-i structura lui, așa s-a născut, asta transmite, așa-și trăiește viața.

Lucrează aici din 1989, ca îngrijitor, dar eu sunt convinsă că el e îngrijitor de suflete.

În lumea lui, deloc mică, deloc strâmtă, Vasilică-și trăiește viața simplu. Fără planuri imposibile, fără vise deșarte. E atât de fericit! E atât de…molipsitor!

Dragă Vasilică, în numele Familiei Aquatim, cu toate mâinile duse către toate inimile noastre, îți mulțumesc pentru că ai reușit și reușești să faci imposibilul: să ne ții FERICIȚI, zi de zi! Asta se numește har și tu îl deții! Te iubim nespus, să ții minte asta, întotdeauna!

Familia de… 40 de ani

Ioan, strungar, om blând și frumos, generos și senin. A venit aici tot pe linia fostului GIGCL, în anul 1981, nici că s-a gândit vreo clipă, de atunci, că și-ar putea arăta talentul altundeva. E statornic de fel, înțelept și prevăzător. Și foarte harnic.

Evident, vorba lui, începuturile nu au fost ușoare – așa erau timpurile – hopurile inerente fiind, însă, depășite, întotdeauna, cu înțelepciune: “A fost tare greu, atunci, dar nu mai contează, au trecut toate. Acum, avem condiții foarte bune, oameni extraordinari, colegi, de fapt prieteni pe viață! Am lucrat tot timpul cu foarte mare drag. Am amintiri nenumărate cu întâlniri, socializări, momente tare calde, cu colegii, cu șefii noștri. Aquatim este, realmente, o familie, nu doar o formulă care sună bine!”.

Și pentru Ioan, tinerețea este unică, inegalabilă în stări frumos colorate, dar n-o să așeze vreodată “adultăția” în vreun con de umbră, căci fiecare etapă a vieții are farmecul ei. De atunci și până acum, Ioan a purtat salopeta ca pe-un talisman norocos, o iubește și prețuiește, căci i-a asigurat o viață bună și decentă.

În fapt, Ioan și salopeta lui sunt o echipă. Nu-și aduce aminte să fi trecut o zi din cei 40 de ani în care să fi fost îmbrăcat altfel, nicio clipă nu s-a simțit incomodat de ea. O spune cu mândrie, o crede cu tărie!

Felicitări, dragă Ioane, pentru căldura ta, pentru modestia ta, pentru omenia ta!

#

Marian, instalator, zona grea a firmei, angajat într-un 8 martie, în urmă cu 42 de ani.

Face parte, alături de încă nouă colegi, dintr-o galerie selectă a „veteranilor” Aquatim, adică a celor care au patruzeci de ani (și peste) de muncă, aici.

Startul lui Marian se leagă de GIGCL – „Gigel” i se zicea drăguț, înainte – adică de fosta întreprindere de gospodărire locală, de vremuri care, deși grele, anevoioase și imprevizibile au creat spiritul locului devenit a doua casă și pentru el. În cei 42 de ani, a trecut prin mai multe departamente tehnice, ateliere  și uzine ale Aquatim, cu seninătatea și liniștea pe care doar stabilitatea, colegii și șefii ți le pot oferi.

Marian: „Nu m-am certat niciodată cu nimeni, atmosfera a fost întotdeauna una caldă, bună, omenoasă, ori asta înseamnă acel TOT de care ai nevoie în viața profesională, pentru a te putea considera un fericit!”.

În discuția purtată, nu s-a văicărit nicio secundă, deși munca lui nu este tocmai…balet (care, la rându-i nu este ușor, dimpotrivă), a transmis un calm de invidiat și o împlinire simțibilă a celui care nu și-a pus ținte de neatins în viață, ci unele practice, aplicate, demonstrabile imediat. E un om bun, dispus să livreze bunătate și altora.

Când va pleca de aici, îi va fi tare greu să se despartă de Familie, dar ne dă asigurări certe, de pe acum, că va reveni în vizite dese… chiar de-a doua zi. Pardon, din prima de pensie.

Dragă Marian, apreciez că i-ai oprit pe toți din muncă și i-ai pus să te fotografieze, n-am avut un astfel de colaborator prompt niciodată! Mulțumesc pentru colegialitate, în fapt, pentru prietenie! Să-ți surâdă viața tot timpul!

#

Atanasie, dispecer, 64 de ani, zodia Leu, fan de-o viață Modern Talking- „partea” brunetă, iubitor de oameni buni, căci și el e om bun. Are amintiri minunate, mai are de gând să facă altele, exact la fel. Tipologie caldă, deschisă, simpatică și glumeață, exact acel coleg de care ai nevoie în zilele gri. Dar și-n cele mov, de fapt tot timpul!

#

Roman este instalator, a venit în 1981, cu speranțe rezonabile, transformate în certitudini majore. Munca lui este una solicitantă, grea și obositoare, dar satisfacțiile au “curs” în toți acești ani, precum apa de la robinetul proaspăt reparat de mâinile proprii – domeniu în care este as! Se simte parte a Familiei Aquatim, este optimist de fel, deci convins că vom trece și peste pandemia asta nenorocită, căci avem genă de oameni rezistenți

#

Milan, șofer, anul intrării în Familie: tot 1981. Nu este sârb, deși prenumele într-acolo bate, dar nașul lui da, ca atare și el, puțin, prin “alianță”. În schimb, este copil al IGOT-ului, cum îi place să afirme, alături de mulți alții. (IGOT, adică fosta întreprindere de gospodărire municipală din anii pre Revoluției).

Milan: “Am găsit aici un mediu deschis și prietenos. Am venit mai mulți dintre noi, împreună, chiar de pe băncile școlii. Împreună suntem de atunci, într-o atmosferă ca acasă. Imaginea este complexă: colegi, șefi, cu toții înțelegători, omenoși. Ne-am dat toată silința să muncim bine, asta facem și în prezent. La acea vreme, era mult mai greu, vorbim despre nopți întregi petrecute pe șantier, în frig, dar aproape întotdeauna cu directorii noștri, alături, în mașină. Acestea sunt lucrurile care ne-au unit! Acesta este cuvântul cheie: UNITATE”.

Așadar, în vremuri urâte, Milan are amintiri frumoase și-o speranță certă că va fi bine!

#

Nicolae, operator tratare apă, la noi din 1980. Apa i-a plăcut dintotdeauna, de mic se juca, fascinat, cu ea, astfel că serviciul acesta este o binecuvântare și mai puțin, către deloc, o pură întâmplare.

După Revoluție, s-au schimbat multe în bine, Nicolae s-a regăsit practic într-un mediu stabil, serios, colegial, considerând că Familia Aquatim nu este o vorbă-n vânt sau o formulă care doar sună frumos, ci simțire pură. Amintirile lui sunt multe și frumoase, din timpuri în care se vedeau mai des unii cu alții, colegi, șefi, cert oameni cumsecade, toți.

Nicolae: “Mă regăsesc PERFECT aici!”

#

Nicolae este funcționar administrativ în Aquatim de 43 de ani. Tinerețea, perioada adultă, viața, până la urmă – vorba lui –, s-au/s-a scurs doar aici, dar cât de interesant!

“Categoric, Aquatim este a doua mea familie. Am fost uniți tot timpul, cu colegii, cu conducerea, într-un fel, zic eu, unic. Astfel de legături generează sentimente puternice, solide, pe viață, exact ca-ntr-o familie. Consider că este important să insist și chiar insist pe legăturile sufletești create în raport cu conducerea companiei noastre, repet sufletești, nu doar de subordonare. E un lucru mare și rar! Și e cheia în această poveste minunată de viață profesională“.

Puiu (pentru prieteni) le recomandă celor mai “mici” ca el să nu considere vreodată firma drept un job, un business și atât, ci o familie, cu tot bagajul psihologic aferent și captivant. Nu se gândește nici picurat cu ceară la pensie, “Ce-i aia? Sunt în putere!”, ci la anii plini care vin, în parteneriat obligatoriu cu prietenii de-o viață, de aici.

Deși nu recunoaște, e un melancolic incurabil, fidel frumosului din oameni, din natură, din lume.

Deși nu-i arătăm întotdeauna, ne e drag tare!

#

Dumitru, curier, a făcut 40 de ani de Aquatim fix anul acesta.

Atunci când s-a angajat, filosofia guvernantă era cea a stabilității: să nu-ți schimbi serviciul, că nu-i de bine. L-a ajutat mult acest amănunt deloc neimportant, astfel că și-a construit felul de-a fi, munca și relațiile, știind că nu va pleca din companie decât la pensie.

Din start, i-au plăcut terenul, mișcarea, nerutina, în continuare o astfel de activitate îl ține în priză, în formă, și ce formă!

Dumitru a fost, pe rând, cititor, casier, curier.

E convins de importanța capitală a relațiilor interumane, admite că, înainte de Revoluție, ele au fost mai bune, fără trepte, ierarhii (în comportament) sau orgolii gratuite, dar mizează în continuare, cu încredere, pe oameni și pe binele din ei.

E fericit că face exact ceea ce îi place, e fericit și că are, acasă, o familie minunată de care e tare mândru.

“Sunt un om împlinit, am copii, nepoți care ne încântă și-o viață frumoasă înainte. Ce mai mult de-atât?”.

Fericiți să stăm aproape de oameni ca ei, mândri să fim de-același „sânge” profesional, împliniți că avem o familie puternică!

Dincolo de nori

 „Viața și moartea sunt un singur fir, aceeași linie văzută din capete diferite” – Lao Tzu

Nona. 53 de ani. Plecată-n stele mult prea devreme. Rămasă-n inimile noastre pentru totdeauna.

Angajată din anul 1988, una dintre fetele de la Facturare (sau Fracturare, cum zice, cu haz, Vasilică al nostru), Nona a fost o minune de om. M-a impresionat din clipa în care am…știut ce duce pe umerii-i fragili, NU pentru că, până la urmă, e impresionant pentru oricine deține suflet, ci pentru modul admirabil în care și-a purtat crucea. Prea grea pentru o fată atât de bună… Poate așa a trebuit să fie, poate calculele făcute ACOLO sunt încă indescifrabile AICI, poate pildele transmise vor fi, odată, înțelese. Poate…

Pe Nona o remarcai, de cum intrai în biroul “greu” din Aquatim. Alură de spanioloaică, aranjată ca-n reviste, cochetă, mirosind a mosc, emanând lumină și căldură. Perfectă și pentru zile albe, și pentru zile negre. A stat zilnic de vorbă cu clienții, a negociat, tot zilnic, pacea între ei și noi, a ales întotdeauna tonuri joase, chiar dacă cele servite erau…înalte. Ei i-a fost ușor pentru că erai forțat să-ți ajustezi la secundă atitudinea, când dădeai cu ochii de ea. Cum să nu-ți treacă de urât când…îți zâmbește Lizoneta și-apoi îți explică, ferm, că negrul nu e chiar atât de drac?! Empatia a fost…Biblie și în cazul ei. Și a fost capitală.

A fost și va fi VICTORIA omului în fața durerii. E o metaforă grea, dar tot învingători se numesc acești oameni.

Va fi amintirea celor mai negri și frumoși ochi din viețile noastre. Iubirea noastră? E atât de puternică încât, dragă Nona, te ar putea face să zâmbești.

Odihnește-te în pace, mura noastră dragă, de… atunci, Familia noastră miroase, la unison, a mosc!

„Busuioc de prin Banat/Jocu-i din bătrâni lăsat/Să se joace în sărbători/Unde-s fete și feciori/Și-am venit să joc și eu/Sorocul din satul meu/Cu mândruța mea cea dragă/Să ne vadă lumea-ntreagă!”

A fost piesa preferată a lui Cornel, din folclorul favorit al zonei mamă, tată și străbuni la un loc, în interpretarea inegalabilă a lui Tiberiu Ceia. “Sorocul” este Biblia Banatului, iar cine-l venerează poate fi rapid caracterizat.

Cornel? Pff, alură pur nordică, ochi de husky veritabil – deci magnifici, statură impunătoare, emotivitate ponderată, inteligență evidentă, ambiție de invidiat, seriozitate, adaptabilitate, empatie. Așa i-am compus suita introductivă a calităților văzute și simțite la cel care a condus Achizițiile Publice, până în ziua pensionării, așa rămâne, pe veci. La puțin timp după interviul nostru, Cornel a obosit…

A avut toată viața un aer organizat și civilizat, s-a bazat pe oameni, a încercat să-i unească în echipe trainice, a învățat tot ceea ce presupun achiziția de utilaje, lucrările de investiții, serviciile, din perspectiva procedurilor de achiziție, a mâncat pe pâine legislația frecvent alambicată și schimbătoare, a muncit pe brânci, cu o satisfacție de erou grec.

I-a plăcut enorm să vină aici, să rezoneze cu echipa și cu managementul Aquatim: “E cea mai mare satisfacție din viață să-ți dorești să vii la lucru, să te apuci de noi provocări, zi de zi, să ai zâmbetul cu tine și dragul de-a munci împreună cu oamenii tăi, cu colegii și cu șefii tăi. Am avut parte de colective extraordinare în toți acești ani, echipa e totul!”…

Ironic acest soroc, dar n-avem noi căderea să întrebăm „De ce?”. Avem doar memoria fidelă a unui OM inteligent și vertical, de care ne este dor, în fiecare zi.

Lumină lină ești, Cornel, odihnă veșnică!

***

Vă invităm și pe Facebook-ul Aquatim: apăsați butonul de căutare, tastați #FamiliaAquatim și îi veți  descoperi pe colegii noștri, pe fiecare în parte, cu  viețile, poveștile, emoțiile și fotografiile aferente.

Pregătim cu același drag EDIȚIA a II-a din FAMILIA AQUATIM, aferentă lui 2023, cu alți 100 de intervievați!