Anul acesta, se împlinesc 125 de ani de când a fost realizat primul proiect modern de canalizare a oraşului Timişoara. Cine va avea curiozitatea să îl cerceteze mai atent, va constata că nu este vorba doar despre un excelent proiect ingineresc, pentru sfârşitul secolului XIX, ci şi de unul ce are şi o realizare estetică de admirat.
Pe baza documentelor consultate din arhiva proprie, Arhivele Statului, ale Muzeul Naţional de Istorie a Banatului și a altor documente scrise, Aquatim a elaborat și tipărit o broșură-document în care se prezintă un scurt istoric al cetății și, apoi, al orașului Timișoara. Ideea s-a născut din perspectiva căutării şi găsirii, de către diferitele administrații ce s-au succedat aici, a unor soluții pentru alimentarea cu apă și a construcției unui sistem de canalizare care să facă față cerințelor și dezvoltării Timişoarei.
Etapele pot fi concentrate în trei mari perioade: cea din vremea lui Claudius Florimund de Mercy, cunoscut și sub numele Contele Mercy, care a fost liderul administrației imperiale a Banatului, între 1716 – 1734, şi care a început sistematizarea orașului, cea din timpul administrației primarului Carol Telbisz (1885-19914) și cea din debutul secolului XX, ce poartă însemnele inginerului Stan Vidrighin, cel care, datorită calităţilor sale umane şi profesionale, a fost ales, apoi, primar al oraşului.
Ilie Vlaicu, director general Aquatim SA: “Datoria noastră, ca moştenitori ai acestei istorii şi continuatori ai demersurilor tehnice şi inginereşti făcute timp de sute de ani pentru a asigura condiţii cât mai bune de locuit şi de trăit aici, este să fim permanent în slujba timişorenilor şi a timişenilor şi să le oferim servicii performante. De altfel, modul nostru de a sărbători cei 125 de ani sunt proiectele de sute de milioane de euro pe care le-am pornit în numeroase localităţi din Timiş. (şi pe care le vom finaliza cu succes.)”.
Mergând pe firul istoriei, în anul 1894, primăria anunță un concurs internaţional pentru canalizarea unitară a orașului, cu premii în valoare de 14 000 de coroane. Cei care doreau să participe au avut la dispoziţie următoarele date: zona centrală, cu 123 ha și 20-25.000 de locuitori; Cartierul Fabric, cu 264 ha și 24-25.000 de locuitori; Cartierele Iosefin și Elisabetin, 509 ha, cu 21-25.000 de locuitori. Au mai fost indicate: nivelul hidrostatic al stratului freatic din centru, între 85,69 și 86,69 metri peste nivelul Mării Adriatice, și nivelul Begăi regularizate, la 88,70 metri. S-au pus la dispoziție toate hărțile topografice, atrăgându-se atenția să se țină cont de dezvoltarea în viitor a orașului, estimându-se că orașul va ajunge la 906 ha și 65-75 000 de locuitori. Pe lângă aceste informații, s-a stabilit consumul specific de apă (în centru, 150 l/om/zi, iar la periferie, 100 l/om/zi).
Cele 10 lucrări primite au fost examinate de o comisie specială, în cursul anului 1895. Șapte lucrări au fost înapoiate și trei au fost premiate, astfel: premiul I – ing. Paul Wicher, din Sofia; premiul II – ing. Herbert Berger, din Koln; premiul III – inspector constructor K. Stenernagel, din Köln.
Toate cele trei proiecte premiate au evidențiat condiţiile deosebit de grele de execuție a canalizării, din cauza așezării localităţii, dar și costurile ridicate de execuţie și de întreţinere. Pantele de scurgere ale canalelor erau foarte mici: 1:500 pentru canalele secundare și 1:2.500 pentru cele principale. Spălarea acestora urma să fie realizată cu apă din Bega, prin cămine speciale ce aveau stăvilare, iar pentru Fabric, cu apă din Behela. Concluziile acestor ingineri au fost asemănătoare: datorită pantei naturale foarte reduse a oraşului, costurile de execuţie ar fi fost foarte mari. Nici unul dintre aceste proiecte nu a fost pus în practică.
În „Studiul privind alimentarea cu apă și canalizarea Orașul Liber Regal Timișoara”4, realizat de Ignaz Orban, în 1899, sunt prezentate premizele proiectării sistemului de alimentare cu apă și al canalizării orașului Timișoara. Este prezentată situaţia financiară nefavorabilă, care împiedică punerea în practică a proiectelor și continuarea cercetărilor privind cantitatea și calitatea apei din diferitele straturi acvifere. Se mai specifică faptul că, pentru reţeaua de alimentare cu apă, trebuie să fie găsită acea sursă care să corespundă integral necesităţilor de igienă și care să fie la o distanţă de minim 2 km de oraș (pentru a fi ferită de posibilitatea infestării) și care să aibă un debit de cel puţin 5.000 metri cubi/zi. Cercetările vor fi considerate încheiate atunci când se vor cunoaște legăturile straturilor acvifere până la o distanţă de 10 km, în amonte de Timișoara. În ceea ce privește tratarea apelor uzate, aceasta trebuia să fie făcută prin deversarea directă în Bega, atâta timp cât raportul între cantitatea și calitatea apei uzate și cea a apei din Bega permitea. În cazul unor epidemii, dezinfecţia apelor uzate trebuia să fie făcută cu ușurinţă și rapiditate. Proiectele ce vizau alimentarea cu apă și canalizarea trebuia să fie extinse pe tot teritoriul orașului, atât pe cel existent, cât și pentru cel ce va fi clădit în viitor, până la aliniamentul de cale ferată spre Orșova. Ofertele de execuţie urmau să conţină alternative pentru execuţia și exploatarea lucrărilor pentru întreg teritoriul orașului, pentru zona centrală și cartierul Iosefin, de pe malul drept al Begăi. Proiectele, devizele și caietele de sarcini urmau să fie elaborate în așa fel încât să poată fi puse în operă pe teritoriul orașului. Cum însă Consiliul Local nu a reușit să decidă asupra acestor variante prezentate de inginerul-șef al orașului, problema a fost în continuare amânată.
Sistemul de canalizare a Timișoarei a devenit un vis realizat în anul 1907, cu contribuția lui inginerului Stan Vidrighin, pe atunci angajat al Serviciului Tehnic al primăriei. Acesta a reluat studiile și propunerile existente și a găsit soluțiile necesare pentru punerea în practică. Vidrighin a fost cel care a reușit să rezolve toate problemele grave pe care cei dinaintea lui nu le-au putut gestiona. Întors în țară, după un schimb de experiență în orașele Dresda, Berlin, Hamburg, Köln, Strasbourg, Karlsruhe și Londra, acesta a început cu proiectarea și executarea sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare din Timișoara. Canalizarea orașului a fost concepută să funcționeze în sistem unitar, adică atât apele uzate cât și cele din precipitații sunt transportate prin același sistem. Lucrările la canalizarea încep în 1909, cu cele două colectoare, pe malul drept și pe malul stâng al canalului Bega, iar în 1911 începe construcția Staţiei de epurare.
Stația a intrat în probe tehnologice la data de 26 octombrie 1912. Capacitatea stației era de 570 l/s (litri/secundă) și era prevăzută doar cu o treaptă mecanică. Apele reziduale tratate erau evacuate în Bega.
Canalizarea modernă a oraşului Timişoara a fost unul dintre proiectele cele mai ambiţioase, dar şi necesare, ale unei urbei aflate în plin avânt la început de secol douăzeci şi s-a desfăşurat timp de câţiva ani, în paralel cu lucrările de desfiinţare a fortificaţiilor, transformând întregul oraş într-un imens şantier, cu o mare desfăşurare de forţe şi cu tot disconfortul aferent, suportat de locuitori în speranţa de mai bine. În anul 2011, în memoria lui Stan Vidrighin, o nouă stație de epurare, construită pe amplasamentul vechilor instalații, a primit numele de Stația de epurare a apelor uzate „Stan Vidrighin”. 30 de milioane de euro au fost destinaţi modernizării staţiei de epurare, în cadrul unui proiect de investiții din fonduri europene, prin care a fost reabilitată treapta mecanică şi s-au construit două linii noi: tratare biologică şi terţiară pentru eliminarea azotului şi a fosforului şi pentru tratarea nămolului. Noua stație are o capacitate maximă de preluare a apei uzate de 3.000 de l/s, poate deservi 440.000 de locuitori şi corespunde cerinţelor de mediu.
La 125 de ani de canalizare modernă în Timișoara, ne înclinăm în fața vizionarilor vremii și privim încrezători în viitor, căci nu avem nici un motiv să nu reușim să fim, la rândul nostru, buni, ingenioși, serioși!
