În mitologia impresionantă a poporului român regăsim două ape magice care străbat universul văzut și nevăzut: Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scurge în Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.
Astăzi, folosim expresia „a se duce pe apa sâmbetei”, cu sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale, deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc.
„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, așa nota Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii populare.
Românii credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este patronată de Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăşte de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară Pământul de 3, 7, sau 9 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că înainte de a ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă nişte insule, populate se sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, consideraţi în popor drept sufletele unor oameni cuvioşi, deosebit de blânzi şi drepţi. Dumnezeu a fost înduioşat de bunătatea şi dăruirea lor, şi i-a luat pentru a-i duce pe tărâmurile celelalte, pe sub pământ, pe acolo unde curge Apa Sâmbetei.
De aceea, din vremuri străvechi, apa satelor, a comunităților mai mici sau mai mari, reprezenta principala cale de comunicare între cei vii și cei morți. De Paştele Blajinilor, românii trimiteau în lumea de dincolo, pe calea apelor curgătoare, coji de ouă roşii sfinţite la biserică. Tot pe ape curgătoare, românii dădeau drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete calendaristice dedicate pomenirii morţilor. În magia populară, toate apele curgătoare se raportau la Apa Sâmbetei, şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi relelor.
Legendele apei la români sunt multe și deosebit de interesante. Dacă veți fi de aceeași părere, vom continua să le readucem…la țărm, într-o ediție viitoare. Până atunci, să nu uităm că cea mai puternică zicere românească sună așa: apa trece, pietrele rămân! Oare de ce?…
