Cât de greu a fost să-l convingem să accepte acest interviu! Cel mai greu! Modest de fel, convins fiind că dacă apare în ziar înseamnă că se laudă (sic!), dragul nostru Tomiță, Teodor Toma în scripte, dispecer de…o viață în Aquatim, acum pensionar, are o poveste atât de frumoasă încât chiar merită răsfoită. Încet și profund. Bine, nu s-a lăsat el prea ușor descusut, pentru că emoțiile l-au și îl guvernează acut, și asta tot pentru că oamenii speciali sunt plini de rezerve atunci când vorbesc despre sine. E un fapt demonstrat!

Are la activ un număr rotund de ani în compania pe care o definește drept „aproape casa mea”, 50 în carne și oase (mă rog, aici ar fi puțin de comentat, prietenii știu de ce!), amintiri cu duiumul din fostul „GIGEL” –GIGCLJT, întreprindere care i-a marcat activitatea, de care greu s-a despărțit, pe care des o vizitează, pentru că un astfel de „cordon” nu se rupe niciodată!

„La un moment dat, la școala profesională, un profesor ne-a cerut să scriem cât de important este locul în care lucrăm (făceam și școală, și munceam). Nu sunt un talent la scris, astfel că am umplut doar o pagină. Ideea era asta: întreprinderea în care lucrez este vitală! Dacă se întrerupe activitatea, orașul…moare! Am primit o notă bună. Da, da și da, am iubit locul acesta și îl iubesc încă, pentru că am simțit că facem cu toții ceva important, măreț, că fără noi nu se poate!”, ne-a povestit Tomiță.

Perioada sa de glorie în, generic Aquatim, începe în septembrie 1966 și…nu, nu, nu se termină în ianuarie 2015, doar în actele de pensionare, căci la cei 69 de ani ai săi Tomiță ne dă lecții de aspect, memorie, perspicacitate, nerv și elan! O fi el ardelean din Țara Zarandului, dar în mișcări e un… oltean sadea! Mereu activ, mereu în priză, niciodată posac sau doborât de viață. Și asta în condițiile în care nu a avut un „parteneriat” tocmai ușor cu existența.

Sar peste amănunte triste, căci suntem oameni de cuvânt, nu sar însă – cu tot perdaful pe care deja îl anticipez! – peste sensibilitatea cu care l-au înzestrat părinții lui minunați, peste lucirea aparte din ochii care-i trădează suișul greu al vieții, peste ambiția de fier și încăpățânarea de catâr cu care și-a bătut, ca-n cărțile lui preferate, destinul!

Îndrăgostit de scrierile soldatului danez, Sven Hassel, (bazate pe experiența sa de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial), Tomiță s-a ghidat după un singur motto: Mergi ori crapă! A luptat pentru tot ceea ce merită, s-a convins că dacă nu faci ceea ce-ți place e imposibil să fii/devii un om împăcat cu existența personală/profesională, și a devenit omul frumos din Aquatim, pe care părinții n-au mai apucat să-l vadă, dar sigur l-au vegheat în permanență! A mai avut un înger păzitor, pe sora lui, care l-a scuturat bine și l-a așezat pe șine. Tomiță are nostalgii cât pentru două vieți!

Autodidact, îndrăgostit de tot ce-nseamnă literatură clasică, Tomiță e convins și acum că „cel mai grozav e Coșbuc!”, chiar dacă Sadoveanu și Dumbrava lui minunată i-au făcut concurență serioasă, dintotdeauna. Lizuca și Patrocle i-au devenit prieteni, odată ce au fost protagoniștii primei cărți citite și cum Tomiță e conservator prieteni i-au rămas!

A scris și poezii, vreo trei caiete. „Cuvântu-i marmura ce-așteaptă dalta cutezătorului puternic și-nțelept/Mai blând decât a mamei alintare, mai ascuțit decât al sabiei tăiș/El tainic poate să te-mpingă la pierzare sau poate să te-nfrunte și fățiș!”, cuvântă, sensibil, în versuri, Tomiță.

Cu un CV frumos – instalator Apă-Canal-Gaz (1966), angajat Investiții Rețele Apă-Canal-Gaz (1977) și trei dispecerate! – “Nea Ioniță contra”, cum i se mai spunea frecvent, căci mergea cu punctul său de vedere până-n pânzele albe, a dat de două ori la Medicină – pentru a se liniști într-un fel și pentru a se convinge mai „abrupt” că viața vine la pachet cu moartea… – dar n-a fost să fie. De convins, s-a convins oricum, la fel cum a înțeles de mic faptul că „te comandă creierul”.

Căsătorit, un fiu, doi nepoți extraordinari! Tomiță are viața pe care o merită. I-a dat Dumnezeu (pe care a fost tare mult timp supărat pentru că i-a luat oameni dragi…) liniște și bucurii. I le-a oferit discret, fără să-L simtă. Le-a primit natural – așa cum e el – fără întrebări sau neliniști.

Despre vremurile actuale, Tomiță vorbește puțin dezamăgit: „Proporția bine-rău, atât timp cât banul dictează, înclină spre rău… cam asta trăim în prezent. Totuși, încă vorbim de evoluție, doar că involuția pândește periculos din umbră”.

Ca o concluzie firească, omul nostru drag se declară mulțumit de viață, are puterea să se bucure sincer de pensie, familie și nepoți, rămâne, evident, cu dorul de colegi, atmosferă, activitate și forfotă.

Teodor Toma, ce frumos ai mers!