Miturile lumii dedică opere întregi apei pentru că ea este, zice-se, elementul de bază din care s-a constituit universul creat de zei, dar și unul dintre cele patru elemente primordiale. În opinia generală filozofică, vorbim despre șapte categorii: apa primordială, apa diluviană, apa vie, apa asociată feminității, apa pluvială, apa rituală, respectiv apa mortuară. Apele primordiale sunt asociate haosului inițial, apa reprezentând materia primă a Universului.

Cu o asemenea “deschidere” spre imaginație, visare, creație, mitul apei n-avea cum să nu-l capteze, major, pe-al nostru unic Mihai Eminescu!

Spre exemplu, în „Luceafărul”, apa este element primordial din care Hyperion se întrupează. Apa este, deci, geneză. Luceafărul se aruncă din cer în mare, spre a se naște ca tânăr zeu al apelor, prezentându-se prima oară fetei de împărat:: „Și apa unde-au fost căzut/În cercuri se rotește/Și din adânc necunoscut/Un mândru tânăr crește”.

La fel și în „Făt-Frumos din lacrimă”. Născut din lacrima Maicii Domnului, Făt-Frumos va cunoaște, de fapt, două nașteri: prima, din lacrima Fecioarei, iar a doua din porunca lui Dumnezeu, care preface izvorul din nou în ființă umană, la rugamintea Sfantului Petru.

Așadar, apa este asociată vieții. Eminescu a mers un pas în față, în profunzime de fapt, astfel că a legat-o și de moarte. În poezii ca „Dorința”, „Floare albastră”, apa și… codrul cu verdeață creează viață. Apa e feminitate, simbol matern, matrice primordială, creatoare, dar și liant între două universuri. Nașterea însemnă o ieșire din haosul întunecat iar moartea o retrimitere de unde am venit, un portal între două lumi, una înainte de moarte și una după. Pentru Eminescu, apa reprezintă elementul central al existenței, materia din care se naște totul, cea care dă viață și cea care o ia cu ”brațele de valuri”.

În opera sa, marea apare foarte des, reprezentând infinitul, deci ideea că spațiul și timpul sunt nemărginite. Marea e oglinda – poezia „Când privești în oglinda mării”- reprezentând haosul, atunci când e tulburată, dar și pacea sufletească, atunci când e calmă, liniștită.

Lacul, la rându-i, e încărcat de simbolistică, luna, la fel, valurile sunt o cacteristică a continuității: în „Glossă” sau „Scrisoarea I”, valurile simbolizează scurgerea timpului, poetul stinge și aprinde vise, într-o fantezie unică, generată obligatoriu de APĂ! Mări exotice, fluvii bogate ba în umbră, ba în lucire sacră, cadențe oceanice, lacuri scânteinde, izvoare cântătoare și, în fine, elementul primordial, oceanul amar din care beau asceții.

Mihai Eminescu a folosit apa în poezie pentru a da formă sentimentelor puternice, căci doar ea poate lua forma oricăror trăiri. A fost credința lui. Este și a noastră!