Interviurile verii cu Oameni de calibru ai Apei, prin redacțiile Aquaștiri și Romaqua

De două decenii, conduce exemplar cea mai performantă firmă de profil din vestul ţării, Aquatim SA, cu ștacheta ”Excelenței” în mâna stângă, cu cei 900 de angajați în cea dreaptă, cu emoția trecutului versus forța viitorului în dreptul inimii.

Este “certificat” de piață drept cel mai bun manager de companie din România, liderul care a știut și a putut să atragă sute de milioane de euro în dezvoltarea Vestului.

Într-un  nefiresc autohton, prea bine cunoscut, în care oricine poate ajunge în funcții cheie pe criterii care frecvent nu sunt tangente cu performanța, Ilie Vlaicu este una dintre “figurile” rare care ne bucură și convinge că mai există speranță.

A parcurs firesc etapă cu etapă, universitară, postuniversitară, doctorală, managerială. A fost cel mai tânăr director de companie de utilități publice, în timpuri în care să fii bine orientat profesional presupunea orice, doar asta nu, căci domeniul n-a fost și nu este unul în care să-ți fie vreodată ușor.

A învățat cot la cot cu seniorii Aquatim, practic, aplicat, în detaliu, absolut toate chichițele tehnice ale infrastructurii grele și complexe de apă. Are și-o vorbă care-i definește perfect optica: „Oricât de strălucit student ai fi, oricâtă teorie ai stăpâni, oricâte-ai crede că știi… terenul bate filmul!”.

Este apreciat, confirmat permanent în mediile profesionale, dar și în cele academice, naționale și internaționale.

Alegerea sa în demnitatea principală din cadrul Asociației Române a Apei este RECUNOAȘTEREA.

Președintele A.R.A, dr.ing. Ilie Vlaicu, este omul care se poate „dedubla” facil, trecând din zona (doar teoretic) dură a unei industrii care nu lasă loc de sensibilități în cea a „dirigintelui” care-și apără „clasa” în fața oricui, întotdeauna. Clasa lui… sunt Oamenii Apei. Dintotdeauna. Îi ghidează inteligent, le insuflă încredere, îi apropie, îi unifică. 

Siguranța ți-o conferă exclusiv oamenii puternici. Și predictibili. Și prevăzători. Și performanți. Și rezistenți. Și empatici.

Doamnelor și domnilor, președintele Asociației Române a Apei, Dr.ing. Ilie Vlaicu, într-un interviu de colecție, în chiar ziua sa de naștere!

În numele redutabilei Familii a Oamenilor Apei,  „La mulți ani” ! Să vă fie viața apă lină! Întotdeauna!

 

– Stimate domnule președinte, acceptați să ne întoarcem puțin în timp? De ce Chimie? De ce Apă? Când ați știut că acesta și doar acesta este drumul?

N-a fost doar Chimie, au fost și Matematică și Fizică, Realul așadar în cele mai tari forme ale sale. Am ales-o pe prima pentru că mi s-a părut fascinație pură. Substanțe, reacții, procese, teorii care-ți devoalează lumea aceasta până în ultimul atom. În fapt, totul e Chimie, chiar și metaforic, nu? Reușești să legi punți cu oamenii dacă ai… chimie. E o formulare uzitată frecvent, perfect adevărată. Așadar, cu „știința centrală”, așa cum i se spune, a fost o împrietenire de la prima vedere. Acum, aș numi-o deja altfel, e mai mult decât o „prietenă”. Mi-a conferit viața pe care nu cred că am anticipat-o vreodată, m-a făcut… om mare, cum se spune la noi, la Teregova. (Vă asigur că am punctat doar expresia!)

După cursurile Liceului de Chimie Timișoara, Facultatea în același domeniu a fost un pas firesc. Și unul capital în viitoarea mea ecuație profesională. Am depus pasiune, am asimilat cu mare interes  Bazele Tehnologiei Chimice – materia predată la superlativ de către marele profesor Vasile Cocheci, omul care a marcat chimia apei într-un mod măreț, puternic, unic – am simțit că-mi place, că mi se potrivește, c-o înțeleg ușor, pe scurt, anii studenției au fost o potrivire perfectă între ceea ce visasem și ceea ce mi se revela. Făceam practică în uzinele Timișoarei, descopeream concret procese tehnologice și taine ale apei în toate formele sale, am avut, repet, șansa unor dascăli dedicați și-a unor demonstrații/explicații aplicate în acest domeniu în care ai nevoie și de știință, și de spirit practic, și de unul vizionar, și de pasiune.

Ulterior, a venit cooptarea onorantă în corpul academic. Am fost cadru didactic universitar, mai exact asistent și apoi șef de lucrări la Departamentul de Ingineria Mediului de la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara, specializat în tratarea și epurarea apelor. Am fost implicat în numeroase proiecte de cercetare și contracte științifice legate de domeniul apei și, de asemenea, am participat la o serie de cursuri de specializare în țară și străinătate.

Rămânerea la catedră, de data aceasta de partea cealaltă a ei, a consfințit, atunci, că APA va fi viața mea. Și a fost!

– Cât de mult au contat oamenii providențiali în viața dumneavoastră profesională? Dar modelele elitiste din timpuri trecute versus contemporane?

Enorm! Nu este așa în cazul tuturor? Cine nu și-ar dori șansa unui… Titu Maiorescu (cel care l-a susținut și recomandat drept elev eminent pe Ion Creangă n.r.) în propria-i viață? Creștem cu modele, împrumutăm modele, țintim modele. Nu pentru a deveni neapărat unul dintre ele (dar și pentru asta), cu siguranță însă pentru a nu le anula. Îl aminteam pe imensul domn profesor Cocheci. Au fost și alții, în fapt un bloc monolit și elitist de dascăli providențiali din Facultatea de Chimie Industrială Timișoara. Renumele acelui veritabil pol academic, din acei ani, dăinuie și în prezent, moștenirea lăsată de către cei care au pus semnul egal între cel mai dezvoltat oraș al Vestului și Chimie este, admirabil, continuată și de către actualii profesori.

Cât despre mințile de odinioară, recunoscute drept sclipitoare, vizionare, extraordinare… evident că premierele Timișoarei în acest sens reconfirmă valoarea acestui colț de lume: Carol Telbisz, Stan Vidrighin. Ni s-au predat cursuri întregi despre oamenii care au schimbat oameni, veritabile ore de istorie tehnică să-i spun, aveam impresia la un moment dat că titanii ingineriei edilitare, chimice, ne așteaptă la ieșirea din Universitate. Dar și convingerea că viziunea lor de atunci TREBUIE continuată acum, în timpuri incomparabil mai facile din punct de vedere tehnic. Altfel… ne-am dezonora. Ca studenți, ca viitori ingineri, ca oameni. Acesta a fost și ESTE crezul meu.

Nu vreau să rămână răspunsul incomplet, astfel că insist să punctez faptul că PRIMII oameni providențiali din viața mea, inclusiv cea profesională, au fost mama și tata. Un părinte care-și susține copilul, care-i insuflă încredere, care-i oferă dragoste necondiționată și-i dă aripi să zboare este neprețuit și CAPITAL pentru parcursul lui viitor prin ceea ce numim propria cale. A mea, grație LOR, a fost una binecuvântată, întotdeauna!

– Vorbiți de fiecare dată cu emoție vizibilă despre Stan Vidrighin, despre moștenirea sa imensă, despre viziune și pasiune. Unde sunt, în prezent, oameni ca el, în fapt, mai sunt?

Nu doresc să reiau cursul de istorie din Facultate (râde!), sunt sigur că Timișoara și România întreagă știu demult cine a fost Stan Vidrighin și ce ne-a oferit, în fapt conferit: prima teză inginerească de vârf despre modernizarea (civilizarea nu sună bine, dar aducerea în civilizație da!) unui oraș fără apă sigură și canalizare. Transpunerea ei în fapte a fost genială.

Voi trece scurt în revistă doar atât: după un stagiu de doi ani în administraţia oraşului Sopron, Vidrighin a câştigat concursul pentru proiectul de canalizare al oraşului Timişoara, fiind numit inginer la serviciul tehnic al primăriei. A devenit rapid inginer-şef al aceluiaşi serviciu, unde, după ce a verificat ofertele anterioare, a demarat pregătirea proiectului general de canalizare a apelor uzate şi meteorice, precum şi cel de alimentare cu apă al oraşului. Pentru realizarea proiectelor, a fost trimis de primărie, pentru a se documenta, la Dresda, Berlin, Hamburg, Köln, Strasbourg, Karlsruhe şi Londra. După întoarcerea în ţară, a scris proiectele de alimentare cu apă şi canalizare ale Timişoarei.

Canalizarea modernă a oraşului Timişoara a fost, categoric, unul din proiectele ambiţioase şi necesare ale urbei aflate în plină dezvoltare, la început de secol XX, şi s-a desfăşurat timp de câţiva ani, în paralel cu lucrările de desfiinţare a fortificaţiilor. Suntem extrem de fericiți că Jurnalul de şantier din perioada 1909-1911 se află în arhiva AQUATIM.

A fost primar al Timișoarei (ales pe 1 septembrie 1919) și omul care, împreună cu Traian Lalescu, a început demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli politehnice în Timişoara.

A fost geniu, viziune, acțiune. Cum să nu vorbesc, atunci, cu emoție majoră despre Stan Vidrighin?

Pentru că din fire sunt… realist, voi formula așa: SPER să mai avem oameni ca el, sunt DESTUI care promit, haideți să nu-i pierdem!

– Cât de greu a fost să urcați „muntele”? Dumneavoastră, Aquatim, dumneavoastră și Aquatim?

N-am cum să uit acel martie 1999, când am ajuns director al Aquatim printr-un să-i zicem concurs de împrejurări, într-un timp în care societatea se afla în plin proces de privatizare. Un moment mai mult decât tensionat, cu decizii ce implicau o uriașă responsabilitate în fața timișorenilor, cu nopți nedormite, stări de nervozitate pe care nu le-am experimentat vreodată, stres perpetuu și… 36 de ani în buletin. Muntele părea îngrozitor de abrupt!

Nu voi intra în amănunte, ar fi prea multe de povestit. Cert este că mi-am asumat responsabilitatea reformării Aquatim, am optat pentru indicatori de performanță și termene autoimpuse în fața întregului colectiv, am  avut toată echipa alături, am scris simultan și proiecte europene și un… ÎMPREUNĂ senzațional! Am riscat și am câștigat!

Dintr-o societate cu mari probleme financiare și de structură, ce trebuia privatizată ca să fie salvată, am ajuns ca în ultimii aproape zece ani consecutivi să luăm locul I pe țară, în profilul nostru de activitate. Da, prin reforme serioase. Da, unele foarte dure. Altfel, însă, n-ar fi titrat ziarele că Aquatim este unul dintre cei mai mari investitori, de după anul 2000, din Timiș.

În timp ce majoritatea fugea ca… barca de valuri în ceea ce privește fondurile europene, noi am intrat direct în… furtună. Am adus aproximativ 400 de milioane de euro, dintre care 75% fonduri nerambursabile. Dacă făceam toate aceste investiții care au schimbat din temelii fața regiunii doar din surse proprii, adică din tarife, cu siguranță ar fi fost dureros pentru populație. Mai mult decât atât, toți banii atrași de noi au generat planuri de afaceri îndrăznețe firmelor conexe, de profil, deci forță de muncă și salarii, respectiv taxe și impozite către stat. Pe scurt, creștere economică. Ne-am redescoperit/redefinit drept un investitor de calibru. Și… am ajuns în vârful muntelui!

În toți anii aceștia, în fapt de când mă știu, am mizat pe „NOI”, în defavoarea lui „EU”, am încurajat echipe, nu individualități, am preferat liderul, nu șeful. Cu siguranță, poți reuși de unul singur, cu certitudine construcția nu este la fel de măreață. În tonul istoriei tehnice invocate, sunt SIGUR că Stan Vidrighin a fost mândru de echipa lui. De fapt, știu…

Așadar, nu eu, ci eu și Aquatim am făcut până în prezent o călătorie incredibilă până în vârf, fără să ne afecteze, vreodată, aerul tare. Călătoria continuă, mulțumim… muntelui pentru bunăvoință!

– Cum ne mențineți de atât timp acolo?

Oameni buni „și la vorbă, și la port”, profesioniști serioși, echipe sudate, viziune, rezistență, unitate. Rețeta fondurilor europene o știm deja, deci o continuăm cu perseverență. În paralel, dezvoltăm insistent Cercetarea, pentru că lumea nu stă în loc. Avem un corp lăudabil de specialiști în apă, conectat în permanență la ultimele noutăți științifice, avem parteneriatul extraordinar cu partea germană, prin Fundația Aquademica, schimburi de oameni, import de idei și soluții tehnice din țara care dă ora exactă în aproape tot. Forța unei companii stă în oameni. Pe scurt, suntem în top grație… VOUĂ!

– V-am definit, la un moment dat, printr-un cuvânt cheie, atotcuprinzător: ÎNCREDERE. Evident, în dublu sens: oferiți și primiți. Cine v-a sădit-o, cine va ajutat să n-o pierdeți?

N-am cum să comprim mai bine decât prin zicerea marii Eleanor Roosevelt: „Ce am realiza dacă am ști că nu vom avea nereușite?”. Așa am crescut, astfel m-am format. Evident, cu seria aferentă de eșecuri, obligatorie spun eu pentru o deschidere largă a ochilor și o înțelegere complexă a vieții. Și eu, la fel ca mulți dintre dumneavoastră, am în memorie episoade triste versus fericite legate de încredere și convingerea de neclintit că, dacă N-O OFERI, n-ai cum S-O PRIMEȘTI. N-am contabilizat vreodată dezamăgirile dintr-o șansă oferită și ratată de către cel care a primit-o. Dezamăgirea n-avea cum să fie a mea…

Mizez pe oameni, pe cei din Aquatim, din A.R.A, din preajmă sau de pretutindeni, merg pe mâna lor, promovez, încurajez ÎNCREDEREA, atât timp cât de o parte și de cealaltă a „mesei” se află viziuni la fel de sincere și la fel de asumate precum sunt ale mele. În rarele dăți în care mi-o pierd, merg acasă, ies pe stradă, vorbesc cu teregovenii mei, mă uit la peri și zâmbesc. Până la urmă, nimeni, vreodată, n-a reușit să ofere garanția că viața ar fi o trecere idilică prin… caractere, firi sau atitudini. Important este să fiu împăcat cu mine. Și… încrezător!

– În noua dumneavoastră demnitate, cea de președinte al Asociației Române a Apei, ce anume ați importat din managementul Aquatim, ce ați menținut, ce ați statuat drept format nou?

M-a bucurat enorm… încrederea care mi-a fost oferită, uite cum ajungem iar aici, știam și știu prea bine ce responsabilitate enormă este aceasta: să încerci să coagulezi și armonizezi oameni, companii, particularități, disparități, căci sunt evidente diferențele general-structurale ale operatorilor regionali de apă și canalizare. Ele rezidă firește din diferențele istorice, economice, geografice ale țării. Până la urmă, important este să vorbim toți pe aceeași voce și să ne susținem inteligent. Timpurile prezente ne demonstrează că domeniul Apei și-a câștigat, în sfârșit, dreptul să urce pe podiumul priorităților naționale. Dacă mă întrebați pe mine, îl avea demult. Se reconfirmă, astfel, faptul că cel mai scurt drum pentru atingerea țelului propus este… răbdarea.

Mulți dintre noi am militat pentru confirmarea oficială a importanței sectorului de apă și canal, înainte chiar ca natura să ne dea dreptate, conștienți fiind de resetarea climatică totală la care am fost și suntem martori. Acum, pentru că ni s-a recunoscut forța, e timpul să acționăm și, obligatoriu, să performăm.

Țintim abordări noi, soluții adaptate variantelor multiple de „supărări” ale naturii respectiv de tendințe moderne, comunicări diferite cu populația, cu autoritățile, cu administrațiile locale și naționale. Cei care au condus Asociația înaintea mea au făcut pași mari și decisivi pentru ca despre industria apei să se discute serios, aplicat, profesionist.

Cu ideea aceasta am preluat funcția de președinte al Asociației Române a Apei, cu planul acesta de acțiune imediată i-am cooptat pe Oamenii Apei din cele 40 de companii de apă și canalizare din România. N-am venit în fruntea A.R.A. să schimb, ci să consolidez un brand deja recunoscut.

– Care sunt prioritățile dumneavoastră pentru A.R.A, cum se scriu ele în ecuația companii-administrații locale-administrație centrală, cât de facil sau dificil vă marcați victoriile?

Îmi doresc ca A.R.A. să devină o veritabilă asociație profesională, să creștem împreună un corp de specialiști care să revigoreze acest segment al economiei din România.

– Insistați permanent pe urgența națională a constituirii acestui corp veritabil al specialiștilor în apă și canalizare, pe o conștientizare și unificare academică în acest sens, pe specializări noi și imediate în universitățile tehnice ale României. Altfel… ce se va întâmpla?

Nu sunt nostalgic, dar școala acelui „atunci” în care m-am format și eu trebuie readusă în prezent, adaptată noilor cerințe, insuflată serios viitorilor ingineri hidro și conferită, în cele din urmă, tuturor. Vom miza pe viitoare centre de competențe profesionale regionale și pe o pregătire temeinică a viitorilor specialiști. Altfel? Vom călca pe apă și apa se va răzbuna…

– Unde trebuie să ajungă A.R.A și de ce?

Exact la matricea APEI: în minim 70% din „corpul” proiectelor țării!

– Cu „Industria apei ca proiect de țară” – idee ce vă aparține în exclusivitate – ați “forțat” practic înființarea Comitetului Interministerial pe problematica apei, for care are deja câteva ținte atinse. Cum resimțiți acest succes? Ce urmează?

Nu-l resimt ca pe un succes, ci ca pe o închidere a „buclei”: după ani, idei, proiecte, cifre, statistici, sinusoide și mult devotament dinspre cei care știu ce poate face apa dacă nu este frumos „împrietenită” cu omul și locul, am primit certificatul verde și unda albastră! Urmează proiecte majore pe teme de actualitate imediată, cum ar fi gestionarea apelor meteorice, tratarea inteligentă a nămolului rezultat în stațiile de epurare, eficientizarea energetică, edificarea de sisteme moderne în rețelele de apă și canal. Sub semnul aceluiași ÎMPREUNĂ, companiile de apă și statul român pot conferi României ape line. Acest țel este perfect realizabil. Vă asigură un inginer!

– Când poate fi sigură FAMILIA OAMENILOR APEI că este o citadelă de nezdruncinat?

Când OAMENII APEI vor realiza că n-au altă familie… căci, frecvent, după „tornade” (și la propriu, și la figurat), în urmă, nu mai rămâne nimic!  Tranziția până la respectarea directivelor europene este o oportunitate și un cost în același timp. În jurul politicilor de mediu putem dezvolta o întreagă industrie. Avem uriașe coridoare de oportunitate, va trebui să reconstruim segmentul de alimentare cu apă având o viziune integrată. Industria apei va trebui conectată rapid la economia națională și-o vom conecta!