Teza schimbărilor climatice a ajuns, din nefericire, pentru mulți dintre decidenții lumii, un slogan frumos ambalat pe care îl flutură la conferințe și summituri internaționale, în sfera concretă, însă, rezultatele fiind dezastruoase. Dovadă stau ultimii ani și fenomenele meteo aferente, de-o violență rară și de-o frecvență alarmantă. Breaking news-urile actuale încep și se termină, invariabil, cu orașe inundate, versus caniculă record, râuri ieșite din matcă versus secetă aducătoare de foame și boli.

Destui oameni raționali, cu decizie și expertiză, au analizat problema schimbărilor climatice, cu decenii în urmă și au statuat legi și convenții după care, teoretic, se guvernează lumea, din această perspectivă.

Spre exemplu, Convenția-Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC) este principalul acord internațional în domeniul politicilor climatice. În 1992, aceasta fost una dintre cele trei convenții adoptate la Summitul Pământului de la Rio. Până acum, a fost ratificată de 195 de țări. Totul a început ca o modalitate a țărilor de a conlucra pentru a limita creșterea temperaturii globale și schimbările climatice și pentru a face față efectelor acestora.

Protocolul de la Kyoto

Ulterior, la mijlocul anilor ’90, semnatarii CCONUSC și-au dat seama că erau necesare dispoziții mai ferme de reducere a emisiilor, astfel că în 1997 aceștia au convenit asupra Protocolului de la Kyoto, care a introdus obiective obligatorii din punct de vedere juridic de reducere a emisiilor pentru țările dezvoltate!

Cea de a doua perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto a început la 1 ianuarie 2013 și se va încheia în 2020. În Protocolul de la Kyoto sunt incluse 38 de țări dezvoltate, inclusiv UE și cele 28 (atunci) de state membre. Această a doua perioadă este marcată de modificarea de la Doha, conform căreia țările participante s-au angajat să își reducă emisiile cu cel puțin 18 % față de nivelurile din 1990. UE s-a angajat, atunci, să reducă emisiile cu 20 % față de nivelurile din 1990.

Comentatorii vremii indicau faptul că principalul punct slab al Protocolului de la Kyoto este acela că impune măsuri doar țărilor dezvoltate. Întrucât Statele Unite ale Americii nu au semnat Protocolul de la Kyoto, Canada s-a retras înainte de sfârșitul primei perioade de angajament, iar Rusia, Japonia și Noua Zeelandă nu participă la a doua perioadă de angajament, protocolul se aplică, în prezent, doar pentru aproximativ 14 % din emisiile mondiale. Cu toate acestea, peste 70 de țări dezvoltate și în curs de dezvoltare și-au asumat diverse angajamente neobligatorii de a-și reduce sau limita emisiile de gaze cu efect de seră.

La 13 iulie 2015, Consiliul a adoptat o decizie care permite UE să ratifice modificarea de la Doha, prin care se stabilește cea de-a doua perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto.

Acordul de la Paris

În final, cel mai cunoscut acord pe tema schimbărilor climatice este Acordul de la Paris, conferința generatoare a lui desfășurându-se în perioada 30 noiembrie – 11 decembrie 2015. Acordul prezintă un rezultat echilibrat, cu un plan de acțiune pentru limitarea încălzirii globale „mult sub” 2 grade Celsius!

Acordul de la Paris a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016, după ce condițiile pentru ratificarea acestuia de către cel puțin 55 de țări care însumează cel puțin 55% din emisiile de gaze cu efect de seră au fost îndeplinite. Toate statele membre ale UE au ratificat acordul. Acesta vizează perioada începând din 2020.

Dincolo de intențiile nobile, trecute în Acord, salvarea lumii de dușmanul real numit încălzire globală nu este ieftină. Una dintre mizele discuţiilor de la Paris a vizat  companiile petroliere şi cele producătoare de energie. Conform datelor statistice, vânzarea de petrol, cărbune sau maşini cu tehnologie veche riscă să producă un dezastru.

Potrivit Bloomberg, acordul s-a dorit a fi un impuls dat investitiilor în tehnologii din domeniul energiei regenerabile şi al vehiculelor electrice, în special dacă mai multe ţări se vor alătura Uniunii Europene şi unor părţi din America de Nord, care impun un preţ sau o taxă pentru emisiile de carbon.

ONU a estimat cheltuieli anuale de 1.000 miliarde de dolari pentru eliminarea emisiilor de carbon din economia mondială şi pentru a preveni creşterea temperaturii globale! Revenind la cei mai afectați din povestea economică a schimbărilor globale, Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) susţine însă că marile companii petroliere îşi vor putea menţine obiectul de activitate şi în viitor pentru că în 2030 carburanţii fosili vor reprezenta 75% din cererea de energie.

Din aceste considerente, președintele SUA a citat locurile de muncă drept un motiv major pentru retragerea din acordul privind clima – mai precis, pericolul șomajului viitor record –  de aici au pornit tensiunile majore între America și restul lumii. Partea bună este aceea că studiile finanțate de industria solară arată că mai mulți americani lucrează acum la construirea, instalarea și întreținerea panourilor solare decât sunt angajați de companiile de cărbune.

Partea și mai bună ar fi, în continuarea ideii inițiale, ca întreaga planetă să conștientizeze – și asta nu doar în momentul calamităților în desfășurare – că schimbările climatice fac ravagii, materiale și sufletești, care nu se pot “plăti” în joburi, bani, petrol, cărbune sau panouri solare! Dacă mai vrem planetă…