Fiind vremea lui, a Drobetelui, haideți să parcurgem împreună frumoasa legendă românească pentru ca, pe 24 februarie, să știm cum și de ce merită prețuit acest frumos flăcău de-odinioară, ce “trece” iubirea din vremuri uitate, peste veacuri, înspre contemporanul prezent, musai cu o inimă imensă în piept!

Dragobetele e autohton, deci are o legendă plină de mister, cum doar românii știu să țeasă. E fermecătoare și captivantă, doar vorbește despre iubire, împrăștie iubire, propune iubire! Până la urmă, ce-ar fi lumea asta făr de iubire? Nimic…

Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Dochia avea părul bălai, împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe. Cine-o vedea, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei!

Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut. Într-una din zile, vrăjită de natura minunată, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină. Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…

A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări.

Viaţa şi-a continuat cursul normal, până când, după 9 luni, de la întâmplarea misterioasă cu ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete! Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe, Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor, Toamna i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, iar Iarna i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii se jurau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul întâlnirii cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă…

Dragobete trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului şi venea acolo unde era chemat…Îl iubeau toți pentru că oferea iubire.

Tot legenda aceasta fascinantă spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Înflorește primăvara și, evident, miroase a dragoste. Mare!