Se spune că jocul e expresia inteligenței, iar delfinii și balenele sunt campioni în acest domeniu. Delfinii sar, fac tumbe, se rotesc și se mișcă la unison, aceste comportamente neavând nici o altă explicație logică decât manifestarea bucuriei. De asemenea, delfinii se iau la întrecere cu bărcile și fac acrobații uimitoare. Unii delfini urcă pe coamele valurilor și înoată alături de surferi, iar alții, mai liniștiți, preferă să se joace cu plante sau scoici.

Mai mult, deși pare incredibil, delfinilor le place să creeze jocuri. Unii aruncă un pește sau o țestoasă de la unul la altul, alții joacă „prinsa” , urmărindu-se pe rând cu o viteză uimitoare. Delfinii au reușit chiar să convingă și alte animale să participe la distracție. Există filmări în Hawaii cu delfini și balene jucându-se împreună: delfinii înoată până pe nasul balenelor, care se ridică din apă până la o mare înălțime, iar delfinii alunecă de pe ele ca de pe tobogan înapoi în apă stropind totul în jur. Jocul se repetă de mai multe ori, spre încântarea ambelor specii participante. Pentru experții în comportamentul animalelor, aceste jocuri înseamnă că animalele au o inteligență extraordinară, iar creierul lor mereu activ are nevoie de relaxare din când în când.

Delfinii nu doar se joacă, ci și comunică unii cu alții în moduri sofisticate și noi, fiind animale sociale și sociabile. Delfinii cu botul gros și orcile sunt incredibil de „vorbăreți”, însă noi, oamenii, nu am reușit până acum să „traducem” discuțiile dintre ei.

Delfinii din anumite specii se strigă pe nume, adică fluieră într-un anumit fel când vor să cheme un anumit membru al grupului. Fiecare individ își cunoaște numele, puii primind nume de la mamele lor și folosindu-l toată viața. Delfinii se salută spunându-și numele și se pare că rețin numele celorlalți timp de zeci de ani. Nici o altă creatură, în afară de oameni, nu își alocă nume.

Delfinii cu botul gros din Australia au o multitudine de unelte și metode de care să se ajute la masă. Delfinul ia un burete de mare în gură și se scufundă cu el pe fundul mării. Acolo, folosindu-l pe post de băț, scormonește pentru a scoate peștii din ascunzători. Peștii ies, delfinul lasă unealta și mănâncă peștii, apoi, după ce termină prânzul, își ia buretele de mare înapoi și pleacă mai departe, pentru a-l folosi la următoarea masă. Aceste unelte protejează botul animalului de zgârieturi, înțepături și lovituri, așa cum mănușile ne protejează nouă mâinile când grădinărim.

Alți delfini, tot din zona Australiei, cară în gură niște cochilii de scoici atunci când pescuiesc. Le umplu cu apă, apoi ies la suprafață, unde apa din cochilie se scurge, iar înăuntru rămân numai peștii mici. Cu o mișcare abilă, delfinul răstoarnă cochilia, câștigând astfel o gustare delicioasă. Aceste metode de pescuit deosebit de creative și ingenioase sunt transmise de la un delfin la altul.

În apele puțin adânci din Golful Florida, SUA, delfinii își folosesc viteza uimitoare, de peste 30 km/h, pentru a înota în cerc în jurul bancurilor de pești mici. Se ridică astfel noroiul de pe fundul apei, forțând peștii să iasă la suprafață, moment în care delfinii îi înhață. În unele locuri, cum ar fi Brazilia sau Myanmar, delfinii și oamenii pescuiesc împreună de generații. Pescarii de pe mal așteaptă semnalul delfinilor că au încolțit peștii, înainte de a-și arunca năvoadele. Peștii dezorientați care rămân în afara plaselor sunt „comisionul” perceput de delfini.

Poate că noi, oamenii, ar trebui să ne gândim mai bine înainte de a ne considera excepționali. Dacă nici o altă specie nu poate comunica în stilul nostru înseamnă că nu ne egalează ca inteligență? Există dovezi că balenele și delfinii au metode de comunicare net superioare omului, atât de sofisticate încât pot transmite imaginea unui pește altor delfini. Cu alte cuvinte, pot comunica în moduri pe care noi nici măcar nu ni le imaginăm. Nu putem decât să sperăm că vom reuși cândva să găsim noi un mod de comunicare cu aceste ființe extraordinare cu care împărțim planeta.

Foto: Copyright 2011 by Peter J. Markham