Ne păzește exact precum Kevin Costner pe Whitney Houston, în celebrul film, indiferent cine e în rolul ei, își duce misiunea cu dedicare totală, cu ținută elegantă per total interior/exterior, obligatoriu cu zâmbetul frumos la purtător și-o vorbă de duh. Se știe că diminețile în care el e la poarta noastră sunt bune, aducătoare de zi pe măsură, căci vibrația sa pozitivă e molipsitoare.
Costel Diaconu, agentul și secretarul Formației de Pază din Aquatim, îl are, nativ, aliat pe dulcele vino-ncoa’, dar stăpânește perfect și-un du-te-ncolo ferm, dacă situația o cere. Lucrează ca agent de pază la sediul nostru central din 2004, dar în Aquatim e mai demult. A fost 15 ani mașinist la Stația de Epurare și primul care a preluat ștafeta pazei de la foștii gardieni: „La zece seara am primit un telefon, să mă prezint, a doua zi dimineața, pe Gheorghe Lazăr, astfel că ultima mea tură din Epurare s-a împletit minunat cu prima mea zi de agent. Mi-a plăcut, de atunci, să fim împreună, aici, îmi place munca aceasta, chiar dacă mai apar situații tensionate cu unii clienți. Totul în viața asta se rezolvă, dacă vorbești frumos și ferm, dacă rămâi pe poziție și ai argumente, dacă folosești comunicarea așa cum trebuie”.
Viața l-a adus pe Costel la Timișoara, dintr-un dulce târg moldav, pe când avea zece ani. A făcut generala și liceul aici și s-a angajat imediat în construcții. A fost pe nenumărate șantiere, Severin, Crivina, Anina, Târgu Jiu, Rovinari, ca parte a unei echipe harnice de montat macarale… de peste 50 de tone. De atunci, a simțit cât de importante sunt colegialitatea, unitatea și empatia, n-a renunțat la ele vreodată.
În Aquatim, spune hotărât, le-a regăsit imediat. S-a angajat la Stația de Epurare, drept mașinist în turele de noapte, ceea ce n-a fost chiar ușor pentru un om care trudea zi-lumină într-o cu totul altă ecuație: „Nu am lucrat niciodată de noapte, eventual ne prindea noaptea pe șantier, la macara! Am primit tot sprijinul din partea șefului de tură, din partea colegilor mei noi, am învățat rapid ce înseamnă decantoare, deznisipatoare, fluxuri biologice, am fost patru ture cu câte douăzeci de oameni, colegi adevărați, ulterior prieteni de cursă lungă. Șefa mea, Silvia Szabo, m-a înțeles întotdeauna, căci am avut și eu momentele mele grele în viață. Mi-a plăcut din start atmosfera din Aquatim, nu s-a schimbat nimic de atunci în această privință: echipa e sfântă!”.
Costel urăște monotonia, bașca e și norocos, știți voi, așa cum se întâmplă cu oamenii buni. În urmă cu zece ani, a auzit de la un prieten că o formație de muzică populară caută sunetist. Pe loc a decis că el va ocupa acest loc, pe loc s-a și bătut palma. Fiind un mare iubitor de muzică populară, adaptat perfect multiculturalității zonei, Costel s-a pomenit într-una dintre cele mai palpitante munci-pasiune din câte ar putea fi: “De fapt, eu m-am regăsit în Banat de când am pășit aici. Știu că mă marcase, copil fiind, primul tramvai, orașul mare, oamenii care vorbeau atâtea limbi, aerul acesta special. Eu spun că m-am bănățenit de când am pășit în Timișoara. Cu această trupă de muzică merg peste tot, în județ și în județele învecinate, cântăm pentru oameni dragi și buni, am învățat și puțin din sârbă, din maghiară, din germană, căci e o zonă atât de multietnică și atât de provocatoare! M-am obișnuit și eu să fiu pătimaș, cum zice bănățeanul, si-mi place tare!”.
Îi este dor și de Botoșaniul lui natal, dar pandemia l-a oprit să meargă des. Acasă este, oricum, demult, aici…”aici e locul meu!”, după cum accentuează. Pentru Costel e valabilă zicerea cu cele cinci degete: trebuie să existe încredere, ca să formeze o mână, deci pe încredere s-a bazat tot timpul, oferind și primind. Frica nu face parte din drumul lui, cu un accent capital, însă: “De oameni nu mi-e frică, de Dumnezeu da!”. Nu-i plac timpurile prezente, nici schimbările pe care le-a văzut și le mai vede încă în oameni, dar are un optimism admirabil și-o putere de-a „citi” viața în cheia lui. Ea deschide și porți, și bariere, și inimi.
„Vom depăși problemele și vom reveni la ceea ce am fost odată. Sunt vaccinat și am încredere în medici. Aici cred că e problema: nu-i lăsăm pe ei să decidă suficient, ori asta nu duce la nimic bun. Doar medicii pot gestiona o pandemie pentru că ei sunt unicii specialiști. Viața merge întotdeauna înainte și ce nu te omoară te face mai puternic! Asta-i credința mea și speranța mea!”, a punctat colegul nostru.
La pachet cu “îndrăgosteala“ de zona Banatului, a venit, aproape instantaneu, și pasiunea pentru muzica sârbească. Cum vecinii noștri au galerii întregi de artiști tari, vechi și noi, alegerea unui preferat este dificilă. Totuși, Costel merge pe mâna…divelor din Balcani, Neda Ukdraden și Dragana Mirkovic.
“Zora je svanula/Suza je iz oka kanula/Zora je, nema te/čuješ li, ne mogu bez tebe”, sau cum e să-ți țeși existența, dincolo de un pult/turn serios al pazei generale, într-un mod frumos, deschis, cald și senin, dat pe viață principiului „Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală”.
Mulțumim, Costel Diaconu, o bucurie să ne numim colegi!