Atunci când muncea la descoperirea sa, Alexander Parkes n-avea cum anticipa dezastrul planetar pe care plasticul îl va genera, peste puține sute de ani. Euforia sa, în 1862, era perfect justificată: tocmai a scos la lumină un material organic, derivat din celuloză care, odată încălzit, putea fi modelat, păstrându-și forma după  răcire. A fost prima versiune de plastic, se numea parkesină (piroxilină) și s-a bucurat de un succes efemer, din pricina unei calități sărace, cauzată de reducerea costurilor pentru producție.

A urmat celuloidul, cunoscut inițial ca xilonită și derivat din celuloză și camfor alcoolizat. A fost inventat de americanul John Wesley Hyatt ca substitut pentru fildeșul folosit în bilele de billiard. În afara acestei aplicații, celuloidul a devenit faimos ca fiind primul film fotografic flexibil întrebuințat în fotografie, dar și pentru realizarea imaginilor în mișcare. Fiind un material foarte inflamabil și cu descompunere ușoară, sfera întrebunțărilor sale a fost mult restrânsă.

După nitratul de celuloză, a urmat produsul ce avea să marcheze avansul către tehnologia plasticului și-anume formaldehida. În anul 1899, britanicul Arthur Smith a obținut rășina din fenol și formaldehidă pentru a o folosi ca înlocuitor al ebonitei în izolațiile electrice. Fiind însă un material costisitor și greu de procurat, chimistul belgian, Leo Hendrik Baekeland, s-a gândit să creeze și pentru acesta o alternativă, cu intenția de a face profit.

Baekeland a îmbunătățit tehnicile de reacție între fenol și formaldehidă și a inventat astfel prima rășină complet sintetică. Ea s-a bucurat de succes comercial evident. Belgianul a obținut un material modelabil care suporta temperaturi ridicate fără să manifeste distorsiuni. L-a denumit bakelită. La scurt timp, a remarcat că avea mii de posibile întrebuințări, pe care le-a prezentat publicului larg. Din acest material a derivat plasticul, care este astăzi folosit în aproape orice industrie și, în egală măsură, hulit la aproape orice pas…