Între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Timişoara a devenit din cetate fortificată, un oraș modern. În acea perioadă a fost realizată și infrastructura de apă potabilă și uzată. Pe 26 octombrie 1912, a fost pusă în funcțiune, lângă podul Modoș, noua stație de epurare a orașului.
Rețeaua de canalizare, de circa 30 de kilometric, fusese deja construită, în perioada 1909-1911. Apa murdară a orașului era dirijată în două colectoare mari, amplasate pe malul stâng şi drept al Begăi, și era curățată în stația de epurare, înainte de deversare în Bega.
Stația avea o capacitate nominală de 570 l/s și treaptă mecanică de epurare. În cazul ploilor puternice, exista posibilitatea de a evacua în Bega apele pluviale în exces, prin intermediul a trei pompe centrifuge, acţionate de maşini cu aburi. Aburul tehnologic era generat de două cazane tip Cornwall şi două cazane tip Schlick.
Stația de epurare și canalizarea au fost o realizări remarcabile, atât din punct de vedere ingineresc, cât şi al managementului de proiect, prin felul în care au mobilizat resurse, oameni, fonduri şi logistică.
Coordonatorul proiectelor de canalizare și epurare a fost Stan Vidrighin, pe atunci inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei. Viața și munca lui sunt cu adevărat o inspirație, căci Vidrighin a lăsat Timișoarei și generațiilor viitoare proiecte curajoase, implementate în premieră la noi în țară, ce s-au dovedit a fi durabile.
Alturi de inginerul născut în Ardeal, se cuvine să îi amintim pe primarul Carol Telbisz, bulgar din Dudești și arhitectul Laszlo Szekely, din Salonta, cel care a proiectat stația de epurare și mai apoi uzina de apă din Ciarda Roșie, toți aducându-și cu pricepere și dedicare, contribuția la transpunerea în realitate a viziunii unei Timișoare moderne, la început de secol XX.
