Realist vorbind, statisticile o confirmă, România se află mult sub media europeană, din punct de vedere al modului în care tratăm deșeurile și apele uzate. În jurul marilor oraşe sau la periferiile acestora, de-a lungul anilor, s-au construit cartiere întregi de case, zonele devenind suprapopulate şi aglomerate, chiar dacă nu existau rețele de utilități dezvoltate. Dintre toate, lipsa reţelelor de apă şi canalizare a fost cel mai mic impediment în calea dezvoltării rezidenţiale, iar dacă lipsa reţelei de apă  este relativ uşor de depăşit, problema apelor uzate este realmente un impas greu de gestionat.

Inginerul german, Karl Imhoff, (7 aprilie 1876 – 28 septembrie 1965) este cel care şi-a pus primul problema, la modul cel mai serios, în acest domeniu, devenind un pionier al tratării apelor reziduale utilizate în întreaga lume.

Karl Imhoff a fost, aşa cum îl definesc specialiştii, forța motrice în dezvoltarea și invenția aparatelor tehnice și metodelor de tratare a apelor reziduale (procesul de nămol și de activare a nămolului). Imhoff a oferit nu numai inovații tehnice semnificative, ci și reguli de proiectare derivate din experiența în funcționarea instalațiilor de tratare a apelor reziduale. A scris un Manual de Drenaj Urban în 1906, care este lansat astăzi în ediții noi. În istoria sa de 100 de ani, cartea a fost tradusă de 40 de ori şi a apărut într-un total de 20 de limbi.

Din 1922 până în 1934, Imhoff a fost directorul general al Ruhrverband, unde a planificat cinci diguri din Ruhr, până când a fost înlocuit de naziști. Inginerul german a fost diplomat de onoare în cadrul  institutelor de tehnologie din Karlsruhe, Stuttgart și Aachen. În 1953,  a primit Marea Cruce de Merit a Republicii Federale Germania iar, în 1959, „Rolul de onoare Bunsen Pettenkofer”. Distincţiile s-au acordat exclusiv celor care au promovat apa şi gestionarea apelor uzate într-un mod ştiinţific şi practic excelent.

Tehnic vorbind, renumitul inginer german a inventat, în 1904, un decantor care şi în zilele noastre îi poartă numele: “decantor Imhoff” , încercând prin invenţia sa, să elimine două neajunsuri majore, prezente la decantoarele simple:

  1. să nu permită depunerilor odată decantate şi ajunse pe fundul decantoarelor să fie tulburate de fluxul de apă ce intră în decantor în mod continuu.
  2. să nu permită gazelor care se degajă prin fermentarea nămolului depus să antreneze bucăţi de grosier şi să ajungă din nou în fluxul de apă, ca apoi să fie antrenate spre ieşirea din decantor.

 

Apa deja decantată primar trece în camera de limpezire unde lasă și cele mai fine particule de materiale în suspensie. De aici, este eliminată în drenaj, unde au loc procesele de descompunere aerobă a substanțelor organice cu ajutorul bacteriilor ce se formează pe linia de drenaj.

Şi astăzi se folosesc rezervorul Imhoff, pentru tratarea apelor reziduale, respectiv conul Imhoff, pentru determinarea cantităţii de substanțe solide decontate în apele reziduale. În domeniul foselor septice, invenţia germanului este piatră de temelie pentru orice inginer sau specialist în construcţia variantelor fiabile pentru gestionarea apelor uzate.

Cât despre importanţa evidentă a inginerului german Karl Imhoff, străzi din Hanovra, Langenhagen, Mannheim, Schleswig şi Straubing îi poartă şi astăzi numele.