Într-o țară unde apa ocupă doar 2% din suprafață și ploile sunt rare, ingineri, oameni de afaceri și politicieni au reușit, pornind de la un proiect numit chiar de inițiatorii săi un „plan fantezist”, să facă din managementul apei o poveste de succes.

Simcha Blass a fost inginerul căruia i s-a cerut, înaintea celui de-al doilea război mondial, să conceapă un „plan fantezist al apei”, prin care să asigure irigarea deșertului Negev din sudul Israelului. Blass a gândit un proiect de infrastructură extins la scară națională, prin care Israelul să poată dispune când și cum dorește, de resursele sale de apă inegal distribuite. Ideea de bază era aducerea apei dulci din nordul țării, din Marea Galileei, în partea centrală, cu resurse mai modeste, și în sudul arid. Proiectul a fost revizuit de mai multe ori, dar ideea de a „muta” apa din nord în sud a rămas, iar fantezia a prins contur. Între anii 1948 și 1960 a fost construită rețeaua națională de transport a apei, un sistem de canale deschise, conducte uriașe, tuneluri, rezervoare și stații de pompare de mare capacitate, având o lungime totală de circa 130 km. Efortul a fost unul uriaș. În perioada de vârf a lucrărilor, unul din 14 oameni apți de muncă era implicat într-un fel sau altul în proiect, lucrând la săpături, suduri, montarea conductelor etc. A costat circa 5% din produsul național brut și a necesitat soluții inginerești complexe.

Rețeaua națională transportă, în medie, 72.000 de metri cubi de apă pe oră, adică circa 1,7 milioane de metri cubi zilnic, fiind conectată cu cele mai multe stații de tratare din țară. În prezent însă, apa dulce din Marea Galileei acoperă doar 10% din consumul de apă al țării. Și aceasta pentru că Israelul a mers mai departe cu planurile îndrăznețe de management al apei. Între anii 1960 și mijlocul anilor 2000 s-a definitivat un concept de exploatare intensivă a surselor convenționale, apa din Marea Galileei și acviferele, pentru a face față necesarului cerut de agricultură. Din anul 2000 începând, exploatarea resurselor neconvenționale ia însă o turnură spectaculoasă, prin folosirea, pe scară largă, a apei de mare desalinizate pentru uz potabil și a efluenților de la stațiile de epurare pentru refacerea pânzei freatice, prin injectare în sol și pentru agricultură.

Apa de mare, principala sursă de apă potabilă în Israel

George Crisia, inginer chimist în cadrul Aquatim și membru al delegației Asociației Române a Apei care a vizitat Israelul recent, la invitația companiei naționale Mekorot, aduce câteva precizări interesante în acest sens. „Ponderea apei desalinizate a crescut în Israel spectaculos în ultimii ani, de la 3% în 2004 la 75% în 2016. Începând cu anul 2001, au fost construite cinci stații noi de desalinizare (prin osmoză inversă), pe malul mării Mediterane, în Ashkelon, Palmachim, Hadera, Ashdod și la sud de Tel-Aviv, fiecare din acestea fiind de capacitate mare, cuprinsă între 90 și 150 milioane mc apă/an. Majoritatea sunt finanțate prin parteneriate public-private, ceea ce duce la creșterea tarifelor pentru toate sectoarele. La Sorek, una din cele mai moderne stații de desalinizare, costul de producție al apei este de aproximativ 0,60 dolari pe metru cub.”

Compania care a construit rețeaua națională de transport a apei, Mekorot, are, practic, în mână toată apa țării. Aceasta furnizează 80% din apa potabilă a Israelului și 70% din necesarul total de apă, care este de 2.200 milioane mc pe an, din care cea mai mare parte revine agriculturii, 1.200 milioane mc, necesarul casnic fiind de
733 milioane mc.

Municipalitățile locale sunt veriga dintre Mekorot și consumatorul casnic, acestea ocupându-se de distribuție, întreținerea rețelelor etc, și „revânzând” apa la tarife progresive, în funcție de palierul de consum, tarife controlate de stat. „Pentru mai puțin de 3,5 mc/persoană pe lună, tariful este de 2,3 dolari americani, iar pentru un consum mai mare, de 3,7 dolari. Tarifarea progresivă a consumului casnic încurajează populația să economisească apa și ajută la recuperarea cheltuielilor cu investițiile”, explică George Crisia. De altfel, politica tarifelor de apă și deschiderea spre educarea publicului larg pentru conservarea și folosirea cu chibzuință a resurselor de apă s-au dovedit a fi eficiente și stimulatoare într-o țară care a reușit să transforme o constrângere într-o oportunitate de dezvoltare. „Combinația dintre desalinizare, refolosirea apei uzate epurate și irigarea eficientă au condus ieșirea Israelului din limitarea dată de contextul climatic-regional”, este de părere George Crisia.

Revoluția sectorului de apă din Israel se desfășoară acum pe două planuri. În anii următori, necesarul de consum va fi asigurat din apa de mare desalinizată, iar uriașa infrastructură de transport a apei se va dezvolta și ea, dar nu pe axa „istorică” nord-sud, ci din vest, de la stațiile de desalinizare de pe coasta Mediternei, către est, nord și sud, oriunde este nevoie de apă. Israelul se pregătește, așadar, de un nou capitol în povestea sa de succes cu apa.

Foto: Marea Galileei, Israel, Benthe CM, www.flickr.com