Chimistul american Harry Coover lucra ca cercetător pentru Eastman Kodak când a descoperit adezivul Superglue. Dar asta s-a întâmplat cu ani înainte de a-și da seama ce să facă cu enervanta materie lipicioasă.
În 1942, în timpul războiului, Coover vroia să sintetizeze un material plastic transparent pentru vizoarele armelor de foc. Din încercările lui, a rezultat cianoacrilatul, o rășină acrilică, prea lipicioasă pentru a fi bună la ce căuta Coover. Nouă ani mai târziu, Coover și echipa Kodak au decis să reia cercetările cu materialul lipicios. De data aceasta, vroiau un polimer transparent, rezistent la căldură, pentru carlinga avioanelor cu reacție.
În timpul testelor, Coover a stricat un refractometru, un aparat scump din laborator, lipind accidental niște componente ale acestuia, cu nimic altceva decât… obiectul cercetărilor sale! Atunci s-a produs declicul și chimistul a realizat că este în fața unui super adeziv, ce poate lipi materiale, fără aplicarea de căldură sau presiune. De fapt, adezivul avea nevoie doar de apă, umezeală din aer fiind suficientă, pentru ca acesta să își schimbe structura și să se întărească.
Câțiva ani mai târziu, produsul era brevetat de Kodak și introdus pe piață. Întâmplarea a făcut ca fiul cel mai mare al lui Coover să se taie la deget în timp ce lucra acasă la un proiect, iar tatăl său a folosit adezivul pe care îl avea la îndemână (o mostră din primele runde de teste), ca să îi „lipească” rana. Așa s-a dovedit că Superglue poate fi folosit cu succes și ca și adeziv tisular (pentru țesut). Superglue a fost folosit pentru prima dată în războiul din Vietnam, sub formă de spray, ca agent hemostatic, pentru protecție în cazul rănilor grave, până la intervenția chirugucală.
Coover a menționat în repetate rânduri că este mândru de aplicațiile medicale ale descoperirii sale, de faptul că Superglue a contribuit și va contribui la salvarea de vieți. Adezivii tisulari sunt și astăzi folosiți la nivel mondial în chirugia umană și veterinară.
