La circa o sută de kilometri de Timișoara, în sud-estul Voievodinei se gășeste o rezervație naturală inedită în peisajul local, de fapt un fenomen natural unic în Europa. Deliblatska peščara sau Dunele Deliblat ocupă o suprafață de 350 de kilometri pătrați, mărginită de Dunăre și poalele Carpaților. Dunele de nisip sunt acoperite de vegetație, în principal salcâmi și pini, și sunt un habitat natural pentru 900 de specii diferite de plante și mai mult de 200 de specii de animale

Acum câteva sute de ani, zona era complet aridă, acoperită doar de nisip, se pare o rămășiță a unui deșert preistoric. Povestea spune că, pe vremea împărătesei Maria Theresa, vântul din est, ce pornea de pe pantele Carpaților Meridionali și creștea în intensitate pe Defileul Dunării, spulbera nisipul de pe Dunele Deliblat pe care-l purta până la Viena, deranjând-o pe suverană. Aceasta ar fi dat dispoziție să se cerceteze de unde vine praful „saharian” și aflând cauza, ar fi ordonat împădurirea dunelor prin plantare de salcâmi.

Consemnările istorice sunt un pic altfel decât povestea, dar cum povestea este una bună, nu o vom contrazice, în fond e firesc ca o femeie să pună la bătaie toate resursele disponibie împotriva… prafului! Cert este că în 1789, adică după domnia Mariei Theresa, autoritățile austriece, care controlau acea zonă, l-au desemnat pe inginerul silvic Franz Bachofen din Timișoara să facă un studiu al zonei și să vină cu o soluție de „îmblânzire” a nisipului. Se pare că vânturile puternice ce băteau dinspre Carpați aduceau nisipul de la Deliblat până la Viena și Budapesta. După un deceniu de muncă, Bachofen a raportat că nisipurile acoperă o suprafață de peste 400 kilometri pătrați, dintre care mai bine de o treime este nisip liber. Bachofer a propus un plan de împădurire, pentru fixarea nisipului, care a fost acceptat în 1818. De atunci, aproape 300 de kilometri pătrați de nisipuri au fost împădurite, dar o suprafață mare de pădure s-a pierdut în trei incendii, de-a lungul timpului.

Astăzi, deșertul s-a transformat într-o pădure-stepă, în care plantațiile de salcâm ocupă o treime din suprafață. Pinul negru este, de asemenea, o specie dominantă. Flora și fauna sunt bogate, cu multe specii rare, endemice, caracteristice pentru Câmpia Panoniei. Alte terenuri deșertice din Europa, parte a deșertului preistoric amintit, au fost cultivate, împădurite sau alterate, în timp ce Dunele Deliblat au rămas în mare parte neatinse. Unele dintre speciile de plante pe cale de dispariție sunt bujorul de Banat, bujorul de stepă, pelinul și migdalul rusesc. Peste 20 de specii de orhidee înfloresc în fiecare primăvară  în Sahara Banatului.

De fapt, ceea ce face acest loc unic este diversitatea vieții pe care o susține. Nu numai flora, ci și fauna locală este una bogată. Pe lângă lupi, căprioare și mistreți, dunele sunt casă pentru multe specii de animale pe cale de dispariție. Deliblatska peščara a fost declarat un habitat important pentru păsări în 1989, datorită apelor din apropiere, bogate în pește și terenului, propice pentru iernatul păsărilor de apă.

Sahara Banatului, odată acoperită de vegetație s-a dovedit a fi o ascunzătoare perfectă pentru partizanii iugoslavi în timpul celui de-al doilea război mondial. Din locurile acestora de tabără se mai păstrează unul singur, în localitatea Cardak. Printre nisipuri se găsește și un monument dedicat evreilor, aduși din Belgrad și executați în nisipuri de către germani în timpul ocupației. Anii ‘90 aduc iar străini în Dunele Deliblat. Un complex turistic și sportiv construit pe vremea comuniștilor și abandonat ulterior devine un adăpost pentru refugiații din războaiele iugoslave. În martie 2020, administrația provincială a decis să folosească complexul ca tabără pentru migranții din Orientul Mijlociu, o decizie criticată, asupra căreia s-a revenit. În fine, COVID-19 a avut și aici un cuvânt de spus și probabil că va mai trece un timp până ce locul va fi din nou complet la dispoziția celor dornici de drumeții în natură, departe de lumea dezlănțuită.

ImaginI: wikimedia, deliblatska pescara